Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Conceptul de destin e unul cheie în „Declinul Occidentului”. Iar ironia face ca tomul lui Oswald Spengler să aibă el însuși un destin insolit. Poate doar „Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt să fi avut o soartă mai fascinantă. Sunt siderat să mă gândesc că pe glob se tipăresc sute de mii, chiar 1.000.000 de cărți pe an! Ce soartă au ele? Cine le citește și cine și le mai amintește după? E dezarmant. (La zădărnicia articolelor de pe un blog obscur, nici nu vreau să mă gândesc.) Cu toate astea, există și idei care au noroc. Am făcut un top al celor mai norocoase feluri de mesaje. (puteți sări peste el, dacă vă plictisește)
Ei bine, Oswald Spengler nu se încadrează în niciuna din aceste categorii. Și totuși a cunoscut între cele două războaie un succes nesperat nici măcar de el. Nu scrie ca un romancier, n-a avut răspândaci, dar și-a creat o aură de profet. Unii din cititorii lui formează poate un mic cult esoteric.
Cele peste 1.200 de pagini ale zdrobitorului său tratat păreau destinate unui număr infim de șoareci de bibliotecă, interesați de filosofia istoriei. Doar că întâmplarea sau… soarta a făcut ca primul volum să iasă de sub tipar în 1918, într-o Germanie zdrobită de primul război mondial. Evident, nu fusese scris oportunist în lunile de după război. E de mirare că cineva a putut concepe într-o singură viață un material de o asemenea complexitate, care presupune o erudiție inegalabilă! Tehnic, se apucase să o aștearnă pe hârtie în 1911, dar adunase o viață bibliografia necesară.
Cartea însă părea scrisă de cineva pentru care războiul nu venea în niciun caz ca o surpriză. Ba chiar că știe ce-o să se întâmple mai departe, în deceniile și secolele următoare cu Germania și Europa măcar. Și nu o făcea citind în stele, ci interpretând cu o metodă absolut unică semnele timpului în istorie și în manifestările culturale ale omenirii.
Al doilea volum (și ultimul) apare în 1922, când deja Europa fierbea din nou. Un capitol din el, cel referitor la teoria statului, e publicat separat într-o broșură, care devine best seller în 100.000 de bucăți. (Enorm pentru epocă și pentru o carte destinată doar elitei intelectuale, nu publicului larg.) Cel puțin nemții erau captivați de el: în sfârșit cineva îi înțelegea!
Ce a urmat, știm: anii 30, războiul și o nouă înfrângere, mai amară, pentru nemți și nu numai. Moment în care destinul cărții lui Spengler se frânge la fel de neașteptat ca meteoricul lui succes. O carte, care vorbea de destin național, rasă, degenerare, pământ, sânge, aristocrație, violență, culturi majore, culturi minore…. nu putea decât să fie clasată ca reacționară și trecută la index ca periculoasă. În Occident, o vreme circula doar în underground, între politologi și adepții dreptei, sau între profesioniștii istoriografiei. În Răsăritul comunist, puteai să ajungi în Gulag și dacă te denunța cineva că ai citat-o într-o conversație.
În plus, după război, lumea se bucura de pace. Coca Cola, McDonalds, Hollywood, MTV și NATO cucereau planeta în numele Occidentului. Cine a prezis declinul acestuia nu putea fi decât un profet mincinos, nu? Dimpotrivă! strigau adepții lui, „semnele timpului” se înmulțesc la tot pasul, iar profetismul lui Spengler ne uimește abia azi, mai mult decât cu un secol în urmă. Iar după ascensiunea Chinei, crizele economice din 2007, pandemie, retragerea din Afganistan, crizele migrației… cartea lui Spengler e pregătită să trăiască a doua tinerețe.
Din capul locului, am să vă dezamăgesc cu mărturisirea că estimez că nu am înțeles mai mult de 5-10% din ce a scris autorul. Stați liniștiți, e destul pentru foarte multe episoade. În apărarea mea, nu cred că azi există o persoană capabilă să înțeleagă până la capăt ce scria omul ăsta.
Să mă explic. Metoda lui Spengler presupune o erudiție neverosimilă. El nu tratează istoria cronologic, în epoci. Străfulgerează epocile ca un fel de rază laser sau ca un eșantion geodezic, prin toate straturile simultan. Ca să ții pasul cu el, ar trebui să cunoști măcar istoria Europei din antichitate până în prezent, istoria religiilor, istoria artei plastice, muzicii, literaturii și a științei. Cine e expert în toate domeniile astea!? Dar nici asta nu ajunge, pentru că Spengler nu se referă pur și simplu la colecții de evenimente și personaje. Ci jonglează cu conceptele, cu speculațiile și intuițiile. De pildă, trebuie să știi ceva matematică și fizică pentru a prinde „poanta” când compară geometria euclidiană cu stilul catedralelor gotice, al muzicii contrapunctice și te miri ce eveniment de la curtea regilor Franței.
Dar intuițiile și construcțiile sale teoretice merită cunoscute, pentru că ne ajută să înțelegem lumea de azi. Îmi propun să realizez un foileton de popularizare din cât am înțeles eu. Nu un rezumat. Pe alocuri, voi însoți ideile lui cu propriile mele aprecieri critice sau trimiteri la prezent. Nu știu câte episoade va avea serialul. Mă tem că destul de multe. Cei care sunt mai interesați de actualitate, politică, vor trebui să aștepte pentru că inițial vor fi mai multe episoade despre artă, filosofia istoriei, spiritualitate. (Așa e și repartizarea temelor între cele două volume.) Am să încerc să prezint nedenaturat temele de bază, dar îmi voi lua libertatea să scot în evidență și unele teme secundare, care pot oferi informații inedite sau prilejuri de reflecție.
Spengler nu putea scrie decât ca german, iar eu nu îl pot citi decât ca român. Deși nu suntem în miezul subiectului, e posibil să însoțesc lectura cu trimiteri la destinul românesc și la prezent. Impactul lui asupra culturii române a fost remarcat, dar e încă subestimat. Geniul lui Eminescu l-a prefigurat în unele intuiții, iar generația interbelică a fost aproape toată atinsă de el în feluri foarte diferite, de la Blaga la Cioran.
S-a înțeles deja că nu e o lectură ușoară, de vacanță. Pe lângă spiritul enciclopedic pe care îl presupune, mai e și stilul autorului. Niciun alt autor nu mi-a creat senzația că mă aflu în proximitatea unui gigant, un intelect strivitor. Capacitatea de abstractizare e incredibilă, la fel și de sintetizare. Dacă 1.200 de pagini de maximă densitate înseamnă enorm, gândiți-vă că autorul a condensat acolo milenii de cunoaștere.
Unele fraze sunt înfiorător de lungi, te pierzi în înșiruiri. Altele au trimiteri absconse. Dar alternează din loc în loc cu uluitoare maxime. Deseori e greu să selectezi doar un pasaj și te trezești că merită subliniate pagini întregi. Nu înseamnă că am fost de acord cu tot. (Știu, pare caraghios să contrazici ceva ce recunoști că nu pricepi decât parțial.) Dar impresionat sigur am fost. Sper să nu rezulte din cauza asta un rezumat mai lung decât cartea.
1. Cartea nu este anti-occidentală. Nici anti-americană, anti-europeană, anti-UE, anti-NATO. Dimpotrivă. Spengler nu doar că e european, dar vorbește cu admirație la adresa civilizației europene, dar și a celorlalte. Atunci când vorbește despre declin, o face cu un sentiment tragic, așa cum ai descrie ultimii ani ai unei persoane dragi. Cartea nu e de geopolitică (deși e foarte utilă domeniului). Autorul nu vede într-un orizont previzibil un rival pentru civilizația occidentală. Dimpotrivă, îl vede impunându-și modelul pe glob. Deci când vorbește de occidentul contemporan, vorbește de modernitate, de noi toți, nu de unii în competiție cu alții.
2. Cartea nu e despre Rusia. O altă idee, care ni s-a băgat în cap, e că dacă semnalezi o problemă a Occidentului, automat faci jocul chinezilor, rușilor. Spengler a murit în 1936. Uniunea Sovietică exista de puțin timp când a apărut volumul 2, nici nu exista când a fost scris primul. Ideea de război rece, nici atât. Rusia e pomenită foarte rar, absolut pasager. Spengler o vede ca posibilă moștenitoare a civilizației magice și prezice că va intra în stadiul de civilizație peste circa două secole. (Unul a trecut deja.) China e menționată mult mai des, dar cu referiri exclusiv la civilizația ei antică.
Chiar și aceste prejudecăți noi, care i-ar putea alunga pe unii cititori, pot fi socotite ca hachițe ale unui destin care încă nu a ajuns la final…
Victor Grigore
