evadare.ro

Viata in Wireless City

Cateva metropole americane isi disputa titlul de primul oras wireless din lume. Dincolo de mandria de a fi numarul unu, mai cu seama intr-un domeniu sinonim cu modernitatea, exista ratiuni cat se poate de practice pentru o asemenea ambitie. Edilii acestor orase au constientizat de ceva vreme ca accesul la internet va deveni (daca nu a devenit deja) un punct de pe lista utilitatilor necesare unei cladiri, in rand cu electrifi carea, canalizarea sau accesul la apa potabila. Avantajele unui oras in care internetul ieftin si de mare viteza e la discretia oricui are un laptop in brate se traduc prin oportunitati mai bune de afaceri, o echilibrare a sanselor locuitorilor prin accesul la educatie si la resursele de comunicare. Interconectarea generalizata ne aduce intr-o noua era chiar si la nivelul organizarii, comunitatea locala putand experimenta forme noi de guvernare prin regasirea activismului civic. Asemeni hotelurilor de lux, orasele notate pe harta cu sigla Wi-Fi isi pot creste atractivitatea pentru turisti, care nu prefera intotdeauna rusticul si ruperea de tabieturile electronice.


Tehnologiile necesare acestui pas sunt deja la indemana oricarei autoritati dispuse la un efort fi nanciar nu de neglijat. In mod experimental, cateva firme americane au impanzit oraselul spaniol Zamora cu 300 de antene, reusind sa asigure accesul la internet pe 80% din suprafata sa. Pentru un proiect mult mai ambitios, autoritatile din Philadelphia au optat pentru o tehnologie familiara, disponibila pe o multime de laptopuri, standardul 802.11b. Acesta pare usor depasit de evenimente de vreme ce anul viitor vom avea armonizat revolutionarul 802.11n si o noua generatie de echipamente aferente.

Planurile lui Intel, avocatul tehnologiei WiMax merg cu mult mai departe: viteze de 70 Mbps pe raze de 50 de kilometri, destul ca sa te gandesti si la aglomerari urbane legate intre ele in acest mod. Mai aproape de noi, British Telecom are in desfasurator pentru anul viitor mai multe orase din Albion in care sa apara retele de tip mesh, plase tesute cu nenumarate noduri in care laptopul nu mai e doar receptor de semnal ci si un transmitator cu propria lui raza de acoperire. Daca ne apropiem si mai mult, ne va fi greu sa nu fi m dezarmati de gandul celor 153 km de strazi din Bucuresti pavate cu pamant si de scepticismul care decurge din astfel de treziri la realitate. Avem dreptul sa ne gandim la ceva pentru care mai marii unor orase cu infi nit mai multe posibilitati inca isi dramuiesc banii? Un singur lucru e de natura sa le atraga atentia asupra subiectului si celor care l-ar cataloga plictisiti drept o tichie de margaritar. Anume ca intr-o buna zi, dupa ce statul (ca d-aia-i stat) va fi gasit fondurile necesare, noul hub intins peste toate cartierele orasului va asigura acces la retea gratuit sau aproape gratuit. Intr-o vreme in care nici filmele nu mai vin de pe platourile de filmare, nici muzica din studiourile caselor de discuri, ci din underground-ul ODC-ului, gratuitatea conexiunii pare urmatorul pas logic. Pare un scenariu la care doar Conu Leonida s-ar fi putut gandi si totusi indeplinirea lui ar putea sa ni se para in doar cativa ani mai realista decat „marea asfaltare”. Iata doar cateva argumente:

Uniunea Europeana are o traditie de incurajare a micilor concurenti de pe piata telecomunicatiilor prin garantarea accesului taxat cu moderatie la retelele operatorilor cu pozitii dominante. O masura atat de grijulie cu abonatii si competitia incat marile concerne au inceput sa se gandeasca de doua ori inainte de a porni proiecte gigant de care stiu ca se vor bucura si competitorii. Dar daca tot mergem atat de departe cu imaginatia incat sa ne gandim la un oras in care intri ca intr-un hotspot cineva s-ar putea intreba daca ar mai fi loc de firme de telecomunicatii, doar serverele pot intermedia si apeluri vocale. Iata un alt paradox, desi locuitorii unui wireless city nu ar fi taxati pentru a intra pe internet, companiile de profi l ar putea prospera mai mult ca niciodata. Deja extinderea paletei de servicii e acceptata ca o metoda de pregatire pentru un viitor greu de anticipat. Romtelecom a devenit furnizor de televiziune, RDS isi cumpara licenta 3G, iar Vodafone linii fixe pentru telecomunicatii.

Comparativ cu o clientela broadband de 3,4% (cifra raportata cu un an in urma si probabil dublata intre timp), oportunitatile oferite de o acoperire generalizata sunt uriase. In clipa in care oceanul de informatii de pe internet ar fi omniprezent intr-un oras, asemeni curentului electric, serviciile ce ar putea fi vandute unui public atat de larg ar fi atat de variate si de complexe incat chiar si cei mai traditionalisti contabili ai providerilor ar ajunge sa zambeasca amintindu-si ca au existat candva vremuri cand pentru conectare se percepea un abonament. Deci raspunsul la intrebarea „avem dreptul sa ne gandim la asa ceva, in conditiile date?” e ca avem nu doar dreptul dar si obligatia sa ne gandim.

(articol publicat in revista LAPTOP, februarie 2007)

evadare.ro
June 24th, 2008
Mai multe despre: Articole Publicate

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.