Orasul de sub norul de praf si pulbere

Marsul de protest al credincio- silor catolici bucuresteni, impotriva lucrarilor la uriasa cladire de birouri, a carei fundatie a rasarit deja la cativa metri de Catedrala Sfantul Iosif, a trezit din atipeala asa-zisa societate civila autohtona. A devenit surprinzator sa mai vezi romani adunati laolalta nu pentru un concert in aer liber, nici pentru a cere cresteri salariale, altfel spus, oameni care au si alte preocupari decat ziua de maine. E graitor ca un proiect identic a ajuns intr-un stadiu mult mai avansat, fara a starni cea mai mica reactie. Chiar in curtea Bisericii Armenesti creste vazand cu ochii un mastodont din otel care nu numai ca striveste lacasul de cult la modul simbolic, dar ameninta chiar sa il darame la propriu, prin afectarea structurii de rezistenta. Tacerea ortodoxa, alaturata activismului catolic din cele doua episoade pomenite mai sus poate fi subiect de speculatii de tot felul. Ne amintim de teoria clasica a pionierului sociologiei, Max Weber, care lega dezvoltarea Occidentului de „etica protestanta“. Tot asa cum modelul occidental de progres a depasit cu mult granitele confesionale ale protestantismului, fara convertiri in masa, sa speram ca si simtul civic va putea face prozeliti in randurile unei societati apatice pana la indiferenta. Un semn este petitia electronica semnata on-line de foarte multi „navigatori“, la initiativa unui grup de arhitecti, impotriva transformarii Pietei Revolutiei. Anonimatul si comoditatea internetului sunt, totusi, mai mult decat nimic. Nu stim cum va arata Catedrala Sfantul Iosif dupa terminarea lucrarilor. Nu cred sa existe persoane atat de absurde incat sa isi doreasca o „criogenizare“ a arhitecturii orasului, respingand insertiile avangardiste din sticla si otel. E posibil ca timpul sa le dea dreptate optimistilor care amintesc ca in Londra exista catedrale reflectate splendid in sticla unor zgarie-nori. Putem spune, insa, ca la Biserica Armeneasca s-a petrecut o crima cum Bucurestiul nu mai vazuse de la Ceausescu incoace. O bijuterie arhitectonica unica in Romania a fost ascunsa de o cladire ca o Casa a Poporului in varianta verticala. Orice edil responsabil ar fi transformat petecul de pamant din fata bisericii in spatiu verde si ar fi inclus imaginea imaculata a edificiului cu dantelarii din piatra in toate ghidurile turistice ale orasului. S-a optat pentru varianta in care turistii (si asa putini) care aleg Bucurestiul ca destinatie sa se strecoare in monumentala biserica prin parcarea din spatele blocului de birouri. Asta, fireste, dupa ce praful actualului santier se va fi risipit. Daca transformarea Capitalei in oras turistic, dupa modelul Budapestei sau Pragai, nu e luata in calcul, ramane (totusi!) problema locuitorilor sai. Calitatea locuirii mai e un criteriu, cat de mic, pentru factorii de decizie, in raport cu criteriul profitului? Proiectele creionate de municipalitate au o amploare remarcabila, chiar spatiul pietonal dintre Ateneu si Palatul Regal ar putea fi ocupat de blocuri turn. Ele nu starnesc insa decat dezbateri sporadice si ridicari din umeri. Bucurestenii nu par foarte curiosi de cum va arata urbea lor dupa santierul in care sta sa se transforme.

(editorial publicat in revista Constructii civile si industriale, mai 2006)