Nivel record: peste 64 de milioane de imigranți în UE, anul trecut

Țările Europei sunt schimbate ireversibil într-un timp foarte scurt, devenind foarte diferite de ce erau cu doar un deceniu în urmă, și de nerecunoscut față de acum o jumătate de secol. Anul trecut, în cele 27 de țări ale Uniunii Europene se aflau 64,2 milioane de persoane născute în altă țară decât cea de rezidență. Ceea ce reprezintă 14% din populația UE. Dar această statistică nu ia în considerare acumulările anterioare, numărând ca indigeni pe toți cei aflați la a doua sau a treia generație.

Studiul, citat și de Reuters, e realizat de Centrul pentru Cercetarea și Analiza Migrației din Berlin, aparținând Rockwool Foundation. Datele se bazează pe cele ale Eurostat și UNHCR. (La cele din Eurostat m-am referit într-un material relativ recent, direct de la sursă, intitulat: „România devine Turnul Babel”.) Marele neajuns al acestui studiu e că nu distinge între imigrația internă, între statele UE și cea din afara continentului. Însă are două secțiuni separate pentru refugiați și solicitanți de azil, care sunt în cvasi-totalitatea cazurilor din afara UE. Dar multe informații, grafice și hărți sunt inedite și merită o reflectare mai pe larg.

Potrivit studiului amintit, populația migrantă a Europei a crescut cu peste două milioane doar într-un an. Când privim doar puțin în urmă, observăm o creștere explozivă, de la 40 de milioane în 2010, la 64 de milioane anul trecut, deci un spor de 60% în doar 15 ani. Originea acestor imigranți e diversă și include mulți din Africa și Asia. Dar chiar dacă ar fi vorba doar de cetățeni ai altor state membre, asimilabili pe termen lung, tot ar însemna o spargere a omogenițăți acelor țări, care devin în esența lor cosmopolite și văduvite de identitatea lingvistică și națională, care le-a creat.

Graficul creșterii străinilor din țările UE arată o schimbare de filosofie a blocului comunitar, care a căutat și obținut asemenea schimbări demografice. E foarte important de notat acest aspect pentru că, practic, Uniunea Europeană a devenit cu totul altceva față de organizația la care România a aderat în 2007. Și cu siguranță e diferită față de cea care era în deceniul anterior, când țara noastră făcea toate sacrificiile cunoscute ca „reforme”, inclusiv prin cedarea pe sume derizorii a unor importante resurse industriale și de energie (cum ar fi Petrom sau alte privatizări).

Ideea unei zone economice unite a apărut după războiul mondial, putând lua ca reper anul 1957, cel al Tratatului de la Roma. El a fost semnat de 6 țări, nucleul dezvoltat al Comunității Economice Europene: Germania (de Vest), Franța, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg. Ele aveau niveluri comparabile de dezvoltare, și nu prezentau riscul unor migrații reciproce destabilizatoare. Aveau, desigur, granițele externe închise, cu excepții atent alese.

În 1985 e semnat Acordul Schengen, pentru libera circulație a persoanelor, dar care nu implica și instalarea pe termen nelimitat. La fel, era inițial un club restrâns, extins pe parcurs, dar care avea logică doar dacă se auto-proteja față de restul lumii. Nu ca o zonă fluidă în interior, dar care absoarbe și excesul altor continente.

Organizația devine oficial Uniunea Europeană prin acordul de la Maastricht din 1993. România aderă la UE în 2007. Datele studiului încep din 2009, când existau deja 40 de milioane de rezidenți născuți în afara țării în statele membre atunci. Acea cifră crește la 45 de milioane în 2015. E anul în care Angela Merkel face faimoasa invitație către toți cei care vor să vină în Germania, din lumea arabă sau africană. Era începutul unui mare val de refugiați din Siria, Afganistan, Irak, Libia, mulți din războaie pornite de Statele Unite.

Ultimul deceniu a fost marcat de îmbrățișarea fără ocol a politicii globaliste de către Uniunea Europeană, care se îndreaptă tot mai mult spre filosofia unui stat federal. Comisia Europeană începe să se comporte ca un guvern al UE, ales de un conclav al partidelor din Parlamentul decorativ al UE. La conducerea Comisiei se succed personaje dubioase: din 2004, fostul comunist maoist Jose Manuel Baroso, format în Statele Unite. Din 2014, preia alcoolicul luxemburghez Jean Claude Juncker, un produs pur al birocrației de la Bruxelles. Iar din 2009, nemțoaica Ursula von de Leyen, din partidul lui Merkel.

Sub aceștia, traiectoria migrației s-a accelerat:

51 de milioane în 2018
55 de milioane în 2020
56 de milioane în 2022
62 de milioane în 2023

Graficul pentru România începe din 2013, când erau doar 193 de mii de imigranți veniți la noi în țară. Dar arată un ritm în care recuperăm „diversitatea” din restul blocului comunitar.

Din 2015 are loc schimbul de ștafetă între deceniul cu Traian Băsescu și deceniul cu Klaus Iohannis. Se naște și mișcarea de inspirație soroșistă #rezist, care va deveni și primul nucleu favorabil importului de populații străine la noi în țară. În acel an, erau deja 290 de mii de străini în România.

Ritmul a crescut similar cu creșterea datoriilor naționale, odată cu guvernările „pandemice” și susținătoare ale războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu. În 2019, România trece borna de o jumătate de milion de străini, fără a-i mai număra pe cei de la a doua generație încolo. În anul „pandemiei”, românii erau închiși în case, mai ales cu strictețe pe timpul nopții, dar imigranții ajunseseră la 732 de mii, cu o ușoară scădere în acel an.

Din acea perioadă a debutat și politica guvernelor de aducere a unor contingente de lucrători din Asia și Africa. În 2019, guvernul Orban aprobă un contingent de 30.000. În 2021, guvernul Florin Cîțu urcă la 50.000 cota anuală a noilor sosiți. Iar din 2022, guvernul generalului Nicolae Ciucă a crescut la 100.000 de mii contingentul celor aduși din Asia și Africa. În acel an, numărul celor născuți în străinătate, aflați în România, ajunsese la 842 de mii. Cota a fost menținută, cu mici fluctuații, de guvernele ulterioare, Ciolacu și Bolojan.

Trebuie subliniat această trăsătură: în timp ce țările din Vestul Europei atrag și mulți est-europeni din interiorul UE, România atrage în special din afara UE și chiar populații greu de integrat, de pe alte continente. În același an 2022 are loc și invazia rusă în Ucraina, care produce un val de proporții de refugiați din Ucraina. În 2024, numărul străinilor trece de pragul de 1 milion în România.

țări în care înlocuirea s-a realizat deja

Dar acel total de imigranți aflați în Europa nu spune toată povestea, pentru că ei nu sunt distribuiți în mod egal. Ei sunt concentrați în câteva țări mari. După ieșirea Marii Britanii, Germania a rămas țara din UE cu cea mai mare populație născută în străinătatea. De la 10 milioane în 2010, la 18 milioane în 2025. Așadar, o creștere de 70% a imigranților în Germania. E o realitate halucinantă pentru țara învinsă în cele două războaie mondiale: 21% din populația actuală a Germaniei e născută în altă țară! Adică 1 din 5. Însă asta nu ia în calcul marile comunități de turci, arabi, africani sau est-europeni aflați deja la a doua sau a treia generație, care sunt numărați ca „nemți”. În fața acestor realități, presa sistemului continuă să pretindă că problema îngrijorătoare ar fi creșterea mișcării euro-sceptice, critice la adresa înlocuirii.

Podiumul e completat aproape la egalitate de Franța (cu 9,6 milioane de imigranți primiți) și Spania (9,5 milioane). Țara iberică a cunoscut o recrudescență uriașă a fenomenului, cu o creștere de 50% în ultimii 15 ani. Iar recent guvernul de la Madrid a acordat și o grațiere în masă pentru sute de mii de migranți africani pătrunși ilegal, cărora li se oferă calea spre naturalizare. Politica guvernului spaniol a stârnit îngrijorare și în țările vecine, unde opozanții au propus suspendarea temporară a acordului Schengen, ca să prevină revărsarea celor aduși în legalitate de Pedro Sanchez. Am prezentat într-un articol recent și secvențe cu politicieni radicali de la guvernare în Spania, care laudă înlocuirea autohtonilor.

Italia a ajuns și ea la 6,9 milioane de persoane născute în străinătate anul trecut, adică 12% din populație. Când însumăm doar aceste patru țări mari ale UE, vedem că găzduiesc împreună 44 de milioane de imigranți recenți, deci aproape 70% din totalul celor aflați în țările Uniunii.

Asta nu înseamnă că țările medii și mici nu sunt afectate. Dimpotrivă, cele mici sunt și cele mai vulnerabile. Ducatul Luxemburgului are în acest an aproape 52% din populație născută în afara granițelor sale. Mai poate spune cineva aberația că „marea înlocuire” ar fi o „teorie a conspirației”!? Nu e departe nici Malta, cu o treime din locuitori, proaspăt instalați acolo.

Grafic: Statele UE, după procentul persoanelor rezidente, născute în altă țară.

Un caz aparte e mica insulă Cipru. Dacă până acum a fost intens disputată între greci și turci, ambii ar putea să o piardă în favoarea altora abia sosiți. Aproape 28% din locuitorii Ciprului sunt născuți în altă parte. Dar procesul s-a accelerat grav după turbulențele din Orientul Mijlociu. Mai multe știri au prezentat recent vastele achiziții imobiliare făcute de israelieni.

În acest clasament, vedem că România are deja peste 6% din populație născută în afara granițelor ei. (Adică mai mult decât comunitatea maghiară, care influențează masiv politica internă prin UDMR.) Ceea ce e de două ori mai mult decât cota străinilor în Polonia. Din nou, o infirmare a diversiunilor anti-românești, propagate de unii postaci ai sistemului, care încearcă să hrănească apatia cu mesaje auto-denigratoare, potrivit cărora la noi nu vrea să vină nimeni, că suntem ultimi… Nici vorbă. Statistic, depășim Slovacia, Bulgaria și Polonia în procentul străinilor instalați la noi.

azilanți și refugiați

Studiul se referă și la două categorii distincte. Prima e cea a solicitanților de azil, care sunt 669 de mii în UE. Cererile sunt concentrate în câteva țări mari sau mai expuse prin așezarea geografică:

Spania 141 de mii de azilanți
Italia 126 de mii
Franța 116 mii
Germania 113 mii
Grecia 55 de mii
Belgia 27 de mii
Olanda 24 de mii
Irlanda 13 mii
Austria 12 mii
Polonia 11 mii

În cazul Germaniei, azilanții au origini foarte concentrate, ilustrând fenomenul migrației în lanț după primii veniți, care înființează o comunitate „cap de pod”. 42% din cereri vin din Afganistan și Siria, iar alte 11% din Turcia, cu o comunitate deja masivă, de circa 3 milioane în Germania. Doar numărând acele trei țări mai observăm că peste jumătate din cereri vin din țări musulmane. În Spania a apărut o categorie consistentă de azilanți din Venezuela, altă țară destabilizată de sancțiunile americane și de răpirea conducerii într-o operațiune neobișnuită dictată de Donald Trump.

La acest capitol, România are o cotă nesemnificativă, de 1.100. Dar chiar și așa, depășește țări precum: Cehia, Croația, Slovacia, Ungaria și țările baltice.

În schimb, la capitolul refugiați, România are deja o cotă consistentă, de 193 de mii de persoane. Fapt care ne situează pe locul 9 în Uniunea Europeană. Încă o infirmare a minciunilor aberante că am fi cumva ocoliți de fenomen. Iar lucrurile se vor accelera prin cotele de redistribuire decide la Comisia UE și prin efectele războaielor în desfășurare, în Ucraina, Iran și Palestina, Liban, Siria.

Grafic: câte mii de refugiați noi sunt în fiecare țară UE.

Și în acest capitol, Germania conduce detașat, cu 2,7 milioane de refugiați găzduiți în 2025. Pe locul 2 se află Polonia, cu peste 1 milion de refugiați, ca urmare a războiului din Ucraina.

Când statistica e corelată cu populația țării gazdă, Cipru trece pe primul loc în UE, cu 4,8% din populația sa formată din refugiați. Pe doi e Republica Cehă, cu 3,5%, iar pe trei Germania, cu 3,2%.

Ar fi fost foarte utilă și o măsurătoare pentru migrația economică, mai ales din afara Europei, dar din motive de corectitudine politică, un asemenea parametru nu a fost inclus.