Musafirii nu mai tolerează gazdele la apus

Jim Ratcliffe, mai cunoscut ca „patronul de la Manchester United”, e un bătrân de 73 de ani, care își permite să spună ce gândește. E un lux, pe care elitele ipocrite nu și-l mai permit în public. Jim are o poveste de succes impresionantă, într-o țară în care sunt familii nobiliare cu averi conservate de secole. S-a născut într-un apartament social, într-o familie de muncitori, condiție pe care și-a depășit-o prin studiu. După facultate, a urmat o carieră de inginer chimist în mai multe corporații mari din energie, urcând în ierarhie.

Cu economiile proprii și un credit luat prin ipotecarea locuinței, s-a lansat în propria afacere. Care a crescut spectaculos în domeniul petro-chimiei, cumpărând treptat fabrici pe care multinaționale gigant doreau să le închidă. S-a extins și în alte domenii, producând subansamble pentru BMW și Land Rover. Astfel, la 66 de ani a devenit cel mai bogat om din Marea Britanie. În același an, 2018, regina Elisabeta a II-a l-a înnobilat pentru meritele în dezvoltarea economiei, devenind sir Jim Ratcliffe. Poziția în clasament a mai fluctuat, dar are totuși o avere estimată la 23 de miliarde de dolari. La 70 de ani, a cumpărat și o treime din clubul de fotbal cu care ținea când era mic.

Zilele trecute, sir Jim Ratcliffe a dat un interviu pentru Sky News. În care a vorbit prea pe șleau pentru un lord și pentru urechile fandosite ale presei oficioase. S-a plâns că afacerile în industria petro-chimică și auto nu pot continua în Europa, din cauza restricțiilor ecologiste. (A fost un suporter al ieșirii Marii Britanii din UE, dar are afaceri și pe continent, iar normele sunt la fel de drastice și pe insulă.)

„Nu se poate supraviețui cu ele, într-o competiție globală. Prețul energiei e de 3-4 ori cât e în Statele Unite. Taxele pentru (emisiile de) carbon au crescut de 4 ori din 2020. Subvențiile s-au înjumătățit de atunci. Competitorii noștri, care importă produsele, nu plătesc taxe de carbon. Produsele, care vin din alte locuri, mai ales China, sunt aruncate pe piața europeană. Sunt condiții de nesupraviețuit pentru (fabricile de) chimicale.”

Ce se va întâmpla? se interesează reporterul:

„Se vor închide. Nimic nu va supraviețui în petro-chimie și (mase) plastice. (..) Suntem, probabil cel mai mare jucător în petro-chimie din Europa de azi. N-avem cum să supraviețuim. Vom fi înlocuiți cu importuri din țări fără asemenea taxe, care folosesc cărbuni. Deci amprenta de carbon va fi dublă. (..)

Dacă de-carbonizezi Europa prin dezindustrializare, o parte va fi înlocuită de importuri. Dar după ce producția indigenă va dispărea, importurile nu vor mai fi ieftine. Europa va fi sufocată. (..) America și-a pus niște protecții. O parte din ce se ducea acolo, acum e revărsat în Europa.” (..)

„Industria chimică în Europa e fundamentală pentru cum trăim azi. Nu poți menține spitale fără chimicale. Nu poți hrăni oamenii și nu poți face arme. Nu poți să te aperi fără ramura chimico-plastică. E un aspect de securitate națională. Și ea e pe ducă. 100 de fabrici s-au închis în ultimii doi ani. Exportăm slujbe și importăm produse.”

În comparație cu politicienii din UE și UK, sir Ratcliffe sună ca adultul din încăpere. Dar tocmai lucrurile cele mai evidente și mai grave, pe care le-a spus, au fost întâmpinate cu ostilitate și scandal. Pentru referirile „incorecte politic” la problema demografică, a fost aproape linșat de presă și politrucii de la guvernare.

Încât a fost nevoit să dea înapoi și să își ceară scuze a doua zi. Pentru că stabilimentul preferă să audă sloganuri „tolerante” decât realități spuse de un bătrân, căruia îi pasă de țara pe care o lasă în urmă. Aristocrației, în frunte cu actualul rege Charles, nu îi pasă, cum nu îi pasă tagmei academice sau jurnalistice.

„am fost colonizați”

„Marea Britanie are multe probleme. Cred că toți le vedem: economie, criminalitate, educație, sănătate… Nu prea grozave, acum. Am văzut și la fotbal, la Manchester United, că, dacă faci ce e necesar să faci, devii foarte impopular o vreme. Și oamenii uită că nu le plăcea înainte, dar nu le place schimbarea. (..)

Avem aceleași probleme și cu țara, dacă vrei să te ocupi de problemele grele. Cum ar fi imigrația, oamenii care profită de sistemul de asistență socială. Va trebui să faci lucruri curajoase, impopulare. (..) Nu poți să ai o economie cu 9 milioane de asistați social și valuri mari de migrație.

Marea Britanie a fost colonizată. Ne costă prea mulți bani. Țara a fost colonizată cu imigranți. Populația era 58 de milioane în 2020. Acum suntem 70 de milioane. 12 milioane în plus…”

Politicienii au luat foc la auzul acestor vorbe. Reporterul a părut contrariat chiar din clipa când le-a auzit, ca și cum ceva pornografic s-ar fi spus într-o companie onorabilă. E intolerant! (De parcă n-ar avea o echipă de fotbal multicoloră.) Răspândește falsuri! Sky News a sărit să pună un „verificator de adevăr”, care să arate că populația era mai mare în 2020. Cică ar fi fost 67. Cât spusese investitorul, 58 de milioane, erau prin anul 1997. De parcă ar mai conta, la scara istoriei, dacă înlocuirea se face în 5 sau în 30 de ani.

Cel mai ofuscat a fost premierul Keir Starmer, care a protestat vehement la adresa interviului. Teoretic, el reprezintă partidul muncitoresc („laburist”). Te-ai aștepta să îi pese de locurile de muncă din fabrici și de competiția neloială pe care o face aducerea de adulți „mai ieftini” din altă parte. Ar trebui să-i pese de scumpirea chiriilor, a cumpărăturilor, de faptul că beneficiarii de alocații, subvenții la cazare și ajutoare sunt acum preponderent cei mutați de o generație sau două în Anglia, de pe alte continente. În timp ce autohtonii sunt contributori net. Dar, nu. Lui Keir Starmer îi pasă să se știe că e un „virtuos”, care zice:

„E ofensator și greșit. Marea Britanie e o țară tolerantă, mândră de diversitatea ei. Jim Ratcliffe ar trebui să-și ceară scuze.”

Pentru ce? că a spus că țara e colonizată cu imigranți? E o evidență statistică și vizuală. Pentru România asemenea știri sunt cumva din viitor. Pentru că și noi suntem puși pe aceeași traiectorie, chiar într-un mod calculat de autoritățile statului. Iar într-un mod similar, suntem împinși și spre suprimarea părerilor critice, să nu se mai poată vorbi de această tragedie continentală și națională. Ca oamenii să fie descurajați, să interiorizeze frica de a protesta față de asemenea strategii și decizii.

În contrast, dacă acolo nici miliardarii nu mai au voie să exprime păreri banale, în același Occident la apus, noii veniți exprimă uneori opinii din cele mai revanșarde, provocatoare și insolente la adresa majorității în declin. Iată doar câteva exemple recente.

bucuria victoriei

Ni se spune că totul va fi minunat, odată ce noii veniți se vor instala și se vor integra în societățile euro-atlantice. Wajahat Ali e fiul unor imigranți musulmani din Pakistan. Fiind născut în Statele Unite, după normele corecte politic, se cheamă că e american. Nu se poate spune că o duce rău sau e marginalizat. Dimpotrivă. A ajuns avocat, scrie în presa progresistă ca New York Times și Daily Beast, e invitat să țină prelegeri la „onorabila” TED Talk. E în lumea bună. A scris și o carte, în care acuză mișcarea lui Trump de islamofobie. Când ține conferințe în locuri simandicoase, le ține cu casa închisă, că s-au vândut toate biletele.

Acum câteva luni, Ali făcea furori pe internet cu următoarea secvență video. Față de care n-au protestat nici Obama, nici Macron, nici restul înaltei societăți, ce se vântură pe la TED. Avea un mesaj pentru albii din Statele Unite, cei care au construit țara în care au emigrat părinții lui din Pakistan:

„Ați pierdut! Ați pierdut. Greșeala pe care ați făcut-o, e că ne-ați lăsat înăuntru din capul locului. Că asta-i problema cu oamenii maronii. Și o zic ca unul maro. Suntem mulți! Mulți de tot. Cam 1,2 miliarde în India. Suntem mai mult de 200 de milioane în Pakistan. Cam 170 de milioane în Bangladesh. Sunt doar cei care sunt acolo. Nici nu mai zic de cei care sunt expați sau emigranți.

Suntem destui. Și ne înmulțim. Iar problema e că voi ne-ați lăsat înăuntru în 1965. Mai erau câțiva de-ai noștri înainte. Dar odată ce lași pe unul de-al nostru înăuntru… Știi ce se întâmplă cu cei maronii, ca mine? Vine bunica, vine bunicul, vine unchiul, vine mătușa, vine vărul, apoi vărul de-al doilea, de-al treilea. Și apoi facem copii. Mulți.

Și-apoi, ce să vezi? La unele femei albe, americance de-adevăratelea… le plac unii ca noi. Nu le luăm noi, ele vin la noi. Dar ne răspândim, suntem peste tot de-acum. Am bătut țara în lung și-n lat și, o zic ca om maro, suntem peste tot. Va fi un Motel „Patel” sau restaurant „Daisy” peste tot.

Vreau să înțelegeți asta: ați pierdut! Povestea voastră e de rahat, plină de nefericire. Mâncarea e cu pui fără gust, uscată. Muzica voastră e nașpa. Toată cultura voastră e nașpa. De-asta copiii ascultă muzica negrilor. De-asta puștilor le plac (fetele) latino. Petrecerile voastre sunt nasoale, că sunt monocromatice. Petrecerile noastre au mâncare mai bună, muzică mai bună, femei mai frumoase.”

E destul de clar din ce ne relatează editorialistul pakistanez de la New York Times că nu-i place nimic din țara, în care l-au adus părinții. Pare să îi deteste toate tradițiile și locuitorii, care au clădit-o. Dar nu pleacă. Trăiește satisfacția unui cuceritor, care a învins cu sprijinul politicienilor, presei, „influencerilor”, profesorilor, ONG-iștilor și tuturor oamenilor „de bine”, care au considerat că e mai decent și mai prudent să nu spună ceva care să deranjeze.

Tehnic, ce susține e doar parțial adevărat. Africa și Asia de vest au o natalitate superioară, nu se poate contesta. Există și cupluri mixte de tot felul. Dar ideea că localnicele i-ar găsi irezistibili pe verișorii lui Ali e mai mult o fantezie de-a lui și o fabricație de presă. În ultimele decenii, filmele de la Hollywood, videoclipurile muzicale și industria de publicitate au creat un stereotip. Aproape toate reclamele din SUA și Marea Britanie conțin cuplul standard format dintr-un bărbat de culoare și o femeie albă. Statisticile contrazic acest stereotip.

(Sursa foto: grafic din date compilate de Jordan Lasker, doctor al Universității din Texas, pe Substack.)

Nu știu dacă e o dovadă că oamenii continuă să aibă prejudecăți sau o preferință inocentă. Dar toate grupurile încă preferă parteneri cu aceleași origini. Contrar mitului creat prin mediatizare, tocmai femeile albe manifestă cea mai conservatoare preferință pentru bărbații albi. 88% din femeile albe din Statele Unite sunt căsătorite cu bărbați albi. Iar cea mai mare a doua variantă e grupul hispanicilor, o categorie greu de definit, care poate include urmași ai foștilor colonizatori din Spania și Portugalia, care trăiesc azi în Mexic și America de Sud. Mulți sunt cât se poate de albi sau ușor creoli.

În această preferință conservoatoare, femeile albe din America depășesc orice alt segment demografic, incluzând chinezoaice, negrese, pakistaneze, hispanice, filipineze. Îi depășesc chiar și pe bărbații albi din SUA, însurați în proporție de 86% tot cu femei albe. Iar dacă adăugăm și cota de soții hispanice, rezultă că doar 5% din ei aleg toate celelalte variante, respectiv asiatice, negrese, indience.

ministresa Egalității

Totuși, această statistică americană nu înseamnă că nu există femei importante, care împărtășesc ideile lui Wajahat Ali. De pildă, Irene Maria Montero, politician progresist din Spania. A fost ministru al Egalității de Șanse, iar în 2024 a fost aleasă să îi reprezinte pe spanioli în Parlamentul European (odată cu Diana Șoșoacă, Gabriela Firea, Maria Grapini și Adina Vălean, din partea României).

Spaniolii îi plătesc leafa generoasă, dar madam Montero vrea să îi înlocuiască cu alții din import. Nu practică ea chiar tot ce predică… adică n-a făcut exact ce spera Ali. Nu și-a luat soț pakistanez, ci un spaniol alb ca laptele, pe Pablo Iglesias Turion – fondatorul partidului progresist Podemos, cu care are și trei copii.

Spiritul ei revoluționar a ieșit clocotitor la suprafață în ianuarie 2026, când premierul Pedro Sanchez a decis să facă acte pentru o jumătate de milion de migranți ilegali, aflați pe teritoriul Spaniei. Din cei veniți cu barca dinspre nordul Africii, acostați (cu ajutorul unor ONG-uri specializate în astfel de voiaj) pe insulele Canare.

Dreptul de reședință e o etapă birocratică spre cetățenie și permisiunea imediată ca acel șuvoi să se plimbe prin spațiul Schengen oriunde în cele 27 de țări membre. Deja există cotele de redistribuire a migranților, la care politicienii din România s-au supus fără crâcnire. Ungaria a ales să nu preia refugiați și a fost deja amendată de UE cu 500 de milioane de euro, pentru acest refuz.

La aderare, fusesem asigurați că toate deciziile se vor lua doar prin unanimitate. Încât nicio țară să nu fie forțată să facă lucruri pe care națiunea nu le vrea. Acum, Olanda amenință la vedere că țărilor care votează „greșit”, uzând de dreptul la veto, din tratatul de aderare, li se va lua cu totul dreptul la vot. Democrația europeană devine hibrid și la nivel federal.

Spaniolii au vorbit, pe bună dreptate, de confirmarea așa zisei „teorii a conspirației” despre marea înlocuire și Planul Kalergi. Dar Irene Montero a ținut un discurs înflăcărat, în care a salutat ca grozavă ideea înlocuirii spaniolilor. Pentru că îi urăște prea mult pe cei care gândesc și votează diferit, alegând pe altcineva decât pe ea:

„Vreau să le spun persoanelor migrante și de alte rase: vă rog să nu ne lăsați singuri cu atâția (spanioli) de dreapta!

Și sigur că vrem ca aceștia să voteze. Le asigurăm actele necesare (pentru reședință). Și acum ne ocupăm de încetățenire. Sau să schimbăm legea ca să poată vota. Bineînțeles. Sper (să se întâmple) teoria înlocuirii. Să sperăm că scăpăm de cei de dreapta, de rasiștii din țara asta. Cu ajutorul migranților, cu ajutorul celor care muncesc din greu.

Bineînțeles că vreau să îi înlocuiască pe fasciști, pe rasiști, pe paraziți. Și putem să o facem cu oamenii care muncesc în această țară. Indiferent ce culoare a pielii au, că sunt negri, chinezi, maro. Cu toți tovarășii noștri, oamenii muncii din această țară…

De pe la jumătatea tiradei, deja publicul s-a ridicat în picioare să aplaude în delir chemarea la marea înlocuire, care a înlocuit lupta de clasă, conform variantei neo-marxiste a ideologiei.

duși cu forța în școli „diverse”

Spre deosebire de banala constatare făcută de patronul de la Manchester United, în privința colonizării Angliei, nu doar activiștii dar și politicienii occidentali nu se sfiesc să deruleze programe explicite în direcția așa zisei „diversități”.

Pe bună dreptate, pe timpul comunismului, românii visau la America, tărâmul făgăduinței, „țara celor liberi”. Filmele abia pătrundeau, știrile nici atât. Un episod din transformarea Statelor Unite e cvasi-necunscut românilor. După 1965, s-au dat mai multe legi de promovare a drepturilor civile și de anulare a consecințelor segregării de până atunci. Doar că părinții elevilor nu erau foarte încântați să își trimită copiii la noile școli multi-rasiale. Ba chiar se opuneau din răsputeri presiunilor de la centru. Dincolo de prejudecăți, era și o chestiune practică și de siguranță. Cartierele și suburbiile tindeau să fie monocrome, deci trimiterea copilului la zeci de kilometri distanță, nu în cartierul unde crescuse, însemna timp, griji și un efort în plus.

În anii 70, mai multe autorități locale din America au organizat transportarea forțată cu autobuzul a elevilor din suburbii albe în școlile din cartierele afro-americanilor. În 1954, Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat neconstituționale școlile segregate. Trecerea la măsuri forțate de combinare s-a făcut gradual, din 1969, dar mai intens în anii 70, în diferite localități.

Se estimează că o treime din elevii americani au fost mutați astfel cu autobuze între locuințe și alte școli. Treptat, s-a renunțat la oligativitate, pe măsură ce s-au obținut decizii în instanțele locale, mai ales în anii 80. Dar practica nu a dispărut, tocmai în 1999, un judecător a oprit aceste transporturi forțate în Boston. Între timp, părinții apelaseră la alte variante, îndreptându-se preponderent spre învățământul privat.

politicieni activiști

Zelul revoluționar nu a dispărut, dimpotrivă, a crescut în perioada „woke”, dar cu alte abordări. Anul trecut, New York și-a ales primul primar musulman, în persoana indianului Zohran Kwame Mamdani. Un „revoluționar” din tată în fiu. Părinții săi se aflau în Uganda când s-a născut și i-au pus numele Kwame în onoarea primului președinte din Ghana.

Mamdani a fost și un critic al președintelui Donald Trump, cu care s-a împăcat foarte bine după ce a fost ales. Invitat în Biroul Oval de la Casa Albă, primarul metropolei a fost întrebat despre multiplele promisiuni că va taxa mai mult cartierele pricopsite în care trăiesc albii, pentru a-i ajuta pe cei din minoritățile de culoare. Care, de fapt, constituie majoritatea. Potrivit datelor din 2023, deja albii erau doar 31% în New York, chiar dacă încă reprezentau grupul cel mai mare, cu 28% hispanici, 21% negri, 15% asiatici.

Presat de reporteri, Mamdani nu a negat inițial. Apoi a infirmat că ar fi o politică motivată rasial. Ci doar o descriere a cartierelor în cauză. Și a insistat că va merge mai departe cu schimbarea taxelor locale pentru proprietăți, în funcție de zone, pentru a le face „mai drepte”. În cazul lui, linia de demarcație între politicile sociale și cele woke e foarte greu de stabilit, fiind împletite în funcție de publicul spre care vorbește.

Dar subordonații lui Mandani din primărie sunt mult mai puțin subtili și lunecoși decât primarul. De exemplu, consilierul local Charles Barron, din primăria New York, care reprezenta Brooklyn. La o adunare publică s-a lăudat chiar cu eliminarea albilor. Reacțiile asistenței au fost, de asemenea, de maximă satisfacție la auzul veștii:

„Am onoarea distinsă de a veni în fața dumneavoastră să spun că eu chiar am pierdut populație albă în comunitatea mea. (E întrerupt de urale.)

I-am pierdut… au plecat. Nu i-am întrebat de ce. Au plecat pur și simplu. Deci dacă vedeți 1,2,3,4,5 albi la mine-n cartier, sunt doar în trecere…”

Și nu e vorba de o părere împărtășită doar de politicienii din statele progresiste, ca New York sau California. Uneori, răzbate și din republicanul Texas. Gene Wu (Eugene Yuanzhi Wu) s-a născut în China, în provincia Guangdong. Aceasta din urmă e faimoasă pentru metropole ca Shenzen, devenit un bastion capitalist, zona unde se fac cele mai multe electronice. Taiwanezii de la Foxconn au propriul orășel acolo, unde fac inclusiv iPhone. Capitalismul a migrat în China, dar Wu s-a mutat în America. Doar că n-a mai ieșit comunismul din el și e pus pe idei revoluționare.

Gene Wu a făcut școala în State și la 35 de ani a devenit deputat în Camera Reprezentanților a statului Texas. O carieră strălucită. Sigur e recunoscător țării de adopție și poporului, care l-a îmbrățișat cu atâta toleranță. Nu? Mmm, nu chiar. Tânărul politician e animat chiar de o aversiune nedisimulată față de băștinași. Într-o filmare de lunile trecute, zicea:

„Mereu le spun oamenilor că ziua în care (cei care sunt) latino, africani americani, asiatici și alte comunități realizează că împart același opresor, e ziua când începem să câștigăm. Pentru că noi suntem majoritatea în țara asta acum. Noi avem abilitatea să preluăm această țară și să facem ce e necesar pentru toată lumea. Să facem lucrurile să fie drepte. Dar problema e că avem comunități divizate.”

păpușarii râd din spatele scenei

Am putea continua cu mai multe exemple. Televiziunile occidentale sunt pline de mesaje batjocoritoare sau amenințătoare la adresa celor care au fondat țările respective. Sunt remarci întâmplinate cu amuzament de aplaudacii aduși să facă atmosferă în platourile de filmare ale emisiunilor de comedie.

Am arătat zilele trecute, într-o documentare amplă, că și din culisele rețelei Epstein răzbătea același dispreț la adresa popoarelor călărite de oligarhie. E un unghi grăitor, asupra căruia presa mare și „serioasă” va continua să păstreze tăcerea. Avem o mostră suplimentară. Un e-mail, ce necesită o mică explicație.

În 2014, Cupa Mondială de Fotbal s-a ținut în Brazilia. Patria fotbalului a trăit pentru eveniment și o bună parte din glob a stat cu ochii lipiți de ecran. Sportul global e noua formă de circ din expresia latină „pâine și circ”. Ține masele ocupate, pasionate de false bătălii fără miză. Și face publicitate modelului multicultural. De obicei e un decalaj de câteva decenii între cum arată echipele și cum vor arăta orașele.

Dar nu toți erau încântați. În favelele din Sao Paolo erau proteste față de costul exorbitant al campionatului, bănuit a fi atins 46 de miliarde de dolari. Lucru care-l făcea cea mai scumpă distracție de până atunci, într-o țară cu multă sărăcie. Așa că au existat revolte de stradă, mitinguri dintr-o mișcare mai amplă, care a ținut vreo trei ani.

Cum le comentau prietenii lui Jeffrey Epstein? Aflăm abia azi. Jes Stanley îi scria un e-mail sarcastic dar de un realism uluitor. Nu e un oarecine. A condus unele din cele mai mari bănci din lume, Barclays și JP Morgan, înainte să preia un fond de investiții. El îi scria următorul mesaj lui Jeffrey:

„Vrei să știi de ce nu suntem ca Sao Paulo? Uită-te la reclamele de la Super Bowl. Toate sunt cu negri la modă, în mașini de lux, cu femei albe.

Grupul, care trebuia să fie în stradă, a fost cumpărat. De Jay Z.”

(E vorba de cântărețul de rap Jay Z, cunoscut pentru videoclipurile sale extravagante.)