7. Hashtagii din războiul între MAGA și MIGA

Episoadele anterioare:

Obama primise premiul Nobel pentru Pace cadou de instalare la Casa Albă. Era o „acțiune afirmativă”. În schimb, a doua zi după ce Trump a depus jurământul, în ianuarie 2017, a avut loc cel mai mare miting feminist, simultan în câteva metropole. Între 3 și 5 milioane de femei și „aliații” lor s-au adunat să protesteze „preventiv”, cu Madonna în frunte. A fost o puzderie de vedete furioase pe noul președinte: de la Yoko Ono, Jane Fonda, Cher, la mai tinerele Scarlett Johanson, Christina Aguilera, Emma Watson, la Robert De Niro. Cerințele acopereau toată litania de revendicări ale noii stângi globale. Multe participante purtau „pussyhat”, un fes roz, în formă de… de căciulă.

Mișcarea a dat semnalul unei mobilizări, care să compenseze cucerirea Casei Albe de „misoginul” și „rasistul” Trump, care amenința să ridice ditamai zidul la graniță. Dacă patru ani nu-l puteau da jos, îi puteau pedepsi măcar pe cei care votaseră „greșit”. Sau să se asigure că dezastrul nu se va mai repeta. Așa a început să fie rostogolit bulgărele corectitudinii politice, în noua lui manifestare: cancel culture. „Cultura anulării” însemna anihilarea din viața publică a celui vinovat de crime de gândire.

În același an făcea mare vogă hashtagul #metoo, sub care femeile își rememorau public traumele unor episoade din trecut cu hărțuiri sau agresiuni sexuale. Ideea era mai veche, se discuta de vreo două decenii de combaterea hărțuirii. Acum, cauza feministă era extinsă la un șir tot mai lung de păreri politice. De la arătarea cu degetul și pedepsirea abuzatorilor (inclusiv a celor nedovediți de nicio instanță) „tribunalul poporului” impunea concedierea și alungarea de pe internet a celor vinovați de delicte de opinie.

În cazul vedetelor, o singură frază mai slobodă e suficientă pentru curmarea carierei. Uneori chiar un singur cuvânt: cum ar fi vechiul termen pentru desemnarea negrilor, care le e permis acum doar lor, potrivit noilor legi nescrise. Gloatele revoltate se mobilizau pentru raportare în masă pe Facebook sau petiții către sponsori pentru ruperea contractelor. Amenințau cu boicotul, până când corporațiile cedau. (Oricum, marele capital și clasa managerială erau demult „aliate” pe calea progresului adus cu forța.) Apogeul a fost atins în ultimul an de mandat când însuși președintele american a fost exclus simultan de pe Facebook și Twitter în paranoia pandemiei.

mentalitatea woke

Ambiția transformării din temelii a societății și mentalităților era mult mai veche, teoretizată ca marxism cultural. Versiunea sa extremă din ultimul deceniu a primit (de la adversari) porecla de stângă woke. (De la verbul „a se trezi”.)

Cel „trezit” are un al șaselea simț în detectarea discriminării în acțiunile, vorbele și tonul cuiva. Vede dincolo de aparențe, prezentul și întreaga istorie într-o feroce luptă pentru putere pe aliniamentele unor identități. Bărbații le domină și exploatează pe femei. Vor să le transforme în sclave sexuale sau să le oblige să producă mulți copii nedoriți, ca să nu se poată bucura de distracții. Albii îi storc de sudoarea muncii pe cei de alte culori. Pentru că nu mai pot avea sclavi, conspiră între ei să îi nedreptățească printr-un „rasism sistemic” și să le împiedice ascensiunea.

Activistul woke e un psiholog amator, capabil să detecteze în atitudinile majorității maladii netratate. De exemplu: familiștii și cei cu sexualitate normală îi batjocoresc pe homosexuali, care le provoacă spaime iraționale, numite „homofobie” sau „transfobie”. Creștinii îi urăsc fără niciun motiv pe evrei și musulmani, față de care dezvoltă alte boli psihice, cunoscute ca „antisemitism” și „islamofobie”.

Dacă ești suficient de „trezit”, vei recunoaște aceste raporturi la scară globală. Țările fondate de albi au tendințe imperiale și războinice, sunt abuzive și violente față de o lumea în curs de dezvoltare, mereu pașnică. Pe ai cărei bieți emisari, aducători de diversitate, nu îi primesc (suficient de bine) să se instaleze în ele. Ca să progreseze, în special țările fondate de europeni au nevoie de cât mai multă diversitate multi-culturală. Doar așa vor înceta „privilegiile” majoritarilor în dauna minoritarilor.

Occidentul capitalist vlăguiește de resurse „Mama Terra” cu industria, transporturile și abundența lui, ceea ce produce o încălzire globală catastrofală. Resursele ar fi mult mai bine administrate „științific” de un guvern mondial, care ar asigura pacea și armonia pe glob. Statele naționale sunt un impediment în calea acelui ideal. Trebuie să ascultăm de „experți” și să nu ne lăsăm dați înapoi de naționaliștii „izolaționiști” și de obscurantiștii religioși, care vor să ne întoarcă în Evul Mediu.

hashtagurile noastre

Dar a fi „trezit” nu înseamnă doar a observa ci, mai ales, să acționezi, să iei atitudine. Așa cum e urgent să susții politici verzi pentru salvarea planetei, e imperios să îi denunți pe cei cu prejudecăți. Să stârpești acele mentalități, care permit discriminarea și perpetuează nedreptatea pe fața pământului.

Cum neologismul „woke” nu a prins la noi, singurul cuvânt echivalent, tot străin, care a făcut carieră la noi e acela de „haștagiști”. (Vine de la acel semn grafic, diezul din muzică.) Pe internet, devine un cuvânt cheie, când e pus în fața unui substantiv. Cel mai popular de la noi a fost #rezist. Protestele cu pricina au izbucnit la noi simultan cu mitingul american amintit mai sus, în ianuarie 2017. Le continuau pe cele ecologiste pentru Roșia Montană cu #unițiSalvăm.

Nu discutăm acum legitimitatea celor două cauze, anti-corupție și de mediu. Ele sunt îmbrățișate de oameni onești, dar și folosite în scop electoral. Ce ne interesează e că, la noi, mișcarea trecea ca una de dreapta, cu unele tonuri anti-comuniste. După care a împrumutat treptat multe din temele noii stângi globale, de tip woke. Iar apoi a devenit în principal globalistă, euro-federalistă, anti-fascistă, anti-legionară, cu aripi care sunt fără ocol anti-creștine și anti-naționaliste.

Mișcările cu hashtag puteau fi foarte diferite pe glob, dar aveau niște trăsături comune. Creau o gândire de grup, printr-o galvanizare cu ajutorul vedetelor și activiștilor influenți. Se producea o contagiune emoțională, un paroxism al revoltei pentru un eveniment anume (ca tragedia de la Colectiv). Mișcarea rezultată se informa dintr-o singură bulă partizană; devenea intolerantă la contraziceri și abateri. Membrii comunității virtuale se informau împreună și participau la linșajul virtual al adversarilor.

mobilizarea de război

În primul mandat Trump, atitudinea de vigilență și represiune a făcut ravagii pe rețelele sociale occidentale. Deținătorii unui deplin monopol mediatic și financiar se comportau intolerant față de „intoleranți” cu aerul că sunt în opoziție, deși le lipsea doar postul prezidențial.

În mandatul Biden, atitudinea woke a redevenit oficial politică de stat. Exportată și în restul imperiului euro-atlantic, din Canada până în Australia, dar mai ales în Uniunea Europeană. Omul de rând a fost exasperat de toate acele obsesii progresiste, de impunerea polițienească a ipocriziei, pentru a schimba magic realitatea. Tirania unor false elite și a prefăcuților a devenit de nesuferit. Mai cu seamă că progresul promis de ele se trăia ca o decadență, o înrăutățire pe toate planurile.

Salariile scad în termeni reali sub presiunea ofertei de angajați din import; chiriile cresc din același motiv. Mersul pe stradă a devenit un pericol direct proporțional cu „diversitatea”, mai ales pentru femei. Învățământul s-a degradat, ocupat mai mult cu îndoctrinarea pentru formarea omului nou. De fetișurile și aberațiile sexuale ale unora nu se mai pot face nici glume. Alarmismul climatic vine cu un preț piperat, care sabotează industria și libertatea de mișcare.

Planeta condusă în pandemie de tehnocrați nealeși arăta ca o pușcărie absurdă. Poate nu fusese o idee bună să ascultăm de toate acele vedete grijulii și de protestatarele topless de la mitingurile Femen.

Molima s-a oprit brusc pe 2.02.2022, când Putin a ținut discursul prin care anunța oficial că trimite trupe peste granița cu Ucraina. Ordin, executat două zile mai târziu. În regiune, conflictul era mai vechi, iar cauzele lui, multiple. Dar văzut dinspre americanul de rând, războiul din Estul Europei s-a tradus într-o nouă mobilizare a elitelor pentru o cauză nobilă, dar costisitoare. Erau aceiași care defilaseră cu steagul curcubeu, căciulița roz, pumnul BLM, masca chirurgicală și injecția izbăvitoare.

De astă dată, pshihoza cerea arme și bani într-un flux fără oprire. Care, adăugat la aventurile deceniilor precedente, se simțea într-o inflație mușcătoare. Zelul războinic era nu doar irațional, dar și ipocrit. De ce se preocupau de granițele unei țări îndepărtate tocmai cei care insistaseră că America și Europa n-ar trebui să aibă decât granițe fluide!? De când începuseră să le intre globaliștilor în vocabular cuvinte ca: invazie, suveranitate națională, apărarea patriei…? Brusc, un singur steguleț național nu mai era simbolul unui patriotism retrograd, ci al rezistenței în fața unui dictator războinic.

Toți cei care șovăiau în fața acestei mobilizări deveneau suspecți că îi admiră regimul autoritar și homofob. Dacă nu e oprit, prin orice mijloace, armatele lui vor ocupa Europa și umbrele trecutului vor acoperi tot Occidentul. Ceasul progresului va fi dat înapoi, nu se știe exact cât de în urmă, pentru că în Evul Mediu oamenii nu aveau ceasuri.

Doar că în lumea occidentală erau mulți sătui de atâta hei-rup costisitor. Din toamna lui 2022, cel mai bogat om al planetei decidea să le dea o tribună, cumpărând Twitter, rețeaua socială cea mai populară în America. (Îmi cer scuze. Va deveni un fel de glumă internă că episodul cu Elon Musk e promis și amânat a treia oară în acest serial. La un moment dat, va fi și el…) Deocamdată, ne amintim că asta se întâmpla fix la mijlocul mandatului Biden.

Excentricul miliardar, până atunci neimplicat în politică, a dat afară cenzorii „woke” ai platformei. Și o parte din noua dreaptă, alungată de pe Facebook și YouTube, s-a regrupat în „ciripiturile” de 140 de litere ale rețelei redenumită X. Peste doi ani, Musk era între marii sponsori ai revenirii lui Trump la Casa Albă. Între cele două, se mai întâmplase ceva important.

turnesolul palestinian

După atacul Hamas din octombrie 2023, o bună parte din planetă a fost solidară cu israelienii. Compasiunea pentru tragedia acelei zile, intens mediatizată luni de-a rândul, era aproape unanimă atât la stânga, cât și la dreapta. Într-o societate fără memorie, înecată în informație zilnică, operațiunea era tratată ca un atac al unor teroriști sângeroși, venit din senin, fără nicio legătură cu o istorie de cel puțin un secol de violență în acel conflict.

Blocada mediatică funcționase impecabil, asigurând că masele nu au nici cea mai vagă idee despre acel trecut. De el mai știau doar „conspiraționiștii” și puținii militanți din Apus ai cauzei palestiniene. Doar că, între timp, o parte din Europa de Vest primise o consistentă imigrație musulmană, sensibilă la subiect. Un grup demografic foarte interesant, tânăr, cu mulți copii, conservator pe teme sociale, dar votant al stângii cu granițe deschise.

Treptat, a devenit clar că guvernul lui Netanyahu nu avea de gând doar să se răzbune o zi, două, sau să caute atentatorii. Ci executa metodic un genocid pe scară largă. Nu mai lăsa piatră peste piatră în regiunea, care oricum era de douăzeci de ani un lagăr în care două milioane și jumătate de oameni se nășteau și trăiau în captivitate pe termen nedefinit. Jumătate din prizonierii acelei porțiuni ocupate erau sub 20 de ani, născuți în arealul de detenție, care acum devenea un lagăr de exterminare.

Campania de bombardamente, neîntreruptă doi ani, a fost completată de orchestrarea unei foamete artificiale, ca măsură de presiune. Israelienii făceau o combinație între Holocaust și Holodomor transmisă în direct, în tăcerea complice a „lumii civilizate”. Statele Unite, Marea Britanie și multe țări din Uniunea Europeană le trimiteau chiar miliarde de dolari și bombele necesare acelui măcel.

Războiul din Ucraina a împărțit susținătorii vestici în tabere, care nu reproduceau integral baricada din timpul pandemiei, dar aveau multe în comun. Totuși, acela era un război propriu-zis, cu foarte mulți morți de ambele părți, dar dus între două armate, care țin cont de convențiile internaționale. Linia frontului e evacuată, zeci de milioane de civili sunt retrași în siguranță în țări ale Europei sau în vastul teritoriu ucrainean neafectat. În acea parte se trăiește, Ucraina reușește să producă hrană excedendară, încât destabilizează regiunea cu exporturile de cereale ieftine. În mod uimitor, două milioane de turiști străini au vizitat-o anul trecut, mai mulți decât am avut noi pe timp de pace. E tot o dramă, dar nu e un măcel sadic al unei populații civile fără mijloace de ripostă sau de refugiu.

Țara mai mică, Ucraina, are de partea ei o super-putere și alte zeci de țări, care o susțin cu armament și fonduri impresionante, cu sancțiuni aplicate Rusiei. E victima unui război prin intermediar, de cucerire și de renegociere a pozițiilor la nivel global. În Palestina e un război de exterminare, contra unei populații demult cucerite, căreia i se oferă doar varianta exodului în masă în alte zări. Adică a epurării etnice, pe socoteala țărilor care ar accepta complicitatea și povara unui astfel de transfer.

Treptat, a început să cadă vălul rușinos al cenzurii și mistificării duse de o presă fără scrupule. Iar occidentalii, care au făcut efortul să își caute informație, au început să înțeleagă realitățile pe parcursul acestor doi ani. Unii mai devreme, alții mai târziu. Dar poziția pro-genocid a devenit imposibil de apărat cu onestitate. Mai există fanatismul sectar al cultelor evanghelice americane, care cred că orice război în regiune e parte dintr-o profeție milenaristă pentru „poporul ales”. Altfel, cu tot marketingul, e greu să aduni masele cu manifestul: „trebuie să ucidem mulți copii, ca să le luăm terenul, să facem o stațiune de lux…”

De această dată, apele au început să se separe între cei care își doreau să își mențină cariera în politică sau presă, și oamenii care mai păstrează o urmă de conștiință. Nu foarte mulți, nici unii nici alții, într-o masă uriașă de consumatori fără gânduri și întrebări. Dar suficient cât să recunoști că de partea sistemului erau un fel de agenți Smith din Matrix, politruci trași la indigo, care repetau mantra: „Israelul are dreptul să se apere…. condamnăm Hamas…”

De cealaltă parte, era o insolită întâlnire a disidenților stângii și dreptei deopotrivă. În ambele cazuri, doar grupări minoritare, ignorate de marile partide de centru, dreapta sau stânga, și chiar de aproape toate cele intitulate suveraniste din Europa. Cei din urmă nu par îngrijorați de producerea de noi valuri de refugiați de către Israel (care a mai atacat între timp și Liban, Iran, Yemen și Siria, din care a anexat un teritoriu consistent, până spre capitala Damasc, cu acceptul noii puteri provenită din ISIS.)

fără hashtag pentru genocid

Cu totul uimitor a fost că de astă dată vedetele și presa dominantă nu au mai lansat nicio campanie similară de implicare emoțională a maselor imitatoare. Zecile de mii de copii n-au stârnit aceeași efuziune ca George Floyd. Feministele, care altă dată vibrau la nefericirea femeilor afgane sau iraniene, au amuțit. Mișcarea woke, atentă la cuvinte „ofensatoare”, și-a arătat falimentul moral, la pachet cu tot establishment-ul care o produsese, cu Bono, Madonna și restul starurilor cu discursuri patetice la Oscar.

Din ea, a rămas doar o minoritate protestatară, care a aplicat grila progresistă în sprijinul unei populații dislocate de colonizatori veniți din Europa. Ei insistă că sursa problemei ar fi ideologia sionistă. Pe care o clasează ca una „de dreapta” și o formă de colonialism, de care ar fi vinovați tot europenii.

Pentru conceptul alunecos de sionism, puteți consulta un articol mai amplu, pe care l-am scris acum aproape patru ani, deci mult înainte de a reveni pe tapet: Ce este sionismul?

Acea minoritate stângistă a ținut mitingurile de protest în campusurile din marile universități americane, în ultimul an de mandat Biden. Dar, spre deosebire de precedentele mobilizări, în care era o locomotivă, la care se atașau și vagoanele Partidului Democrat, acum a fost izolată de stânga, prezentată negativ sau ignorată de televiziuni, care se uneau cu cvasi-unanimitatea Partidului Republican. Fenomenul „comasării” dintre PSD, PNL și chiar USR, se producea subteran și în America.

Miliardari, care sponsorizaseră stânga, ca Bill Ackman, au dat semnalul represiunii prin tăierea fondurilor marilor universități, care tolerau mitingurile. George Soros se făcea și el nevăzut, cu fundațiile și activiștii săi din presă. Vasta rețea de politicieni susținuți de el pe glob nu se auzeau, limitându-se la dosarul ucrainean. În America, presa mare și oligarhia trecea discret de partea lui Trump, care îi avea acum pe primii doi miliardari, Elon Musk și Larry Ellison, ambii din mediile liberale ale tehnologiei.

readucerea lui Trump

Donald Trump a fost readus la putere în 2024, între altele, și pentru a o reduce la tăcere protestele. Ceea ce a și făcut, printr-o represiune fără precedent, cu arestări și deportări, prezentată ca „luptă împotriva antisemitismului”. Redefinit să includă și orice critică la adresa statului Israel. „Cultura anulării” pe care o aplică el e chiar mai dură decât epurarea woke de pe timpul lui Biden. Aceea era preponderent în spațiul virtual, mai puțin în universul fizic.

Ideologic, misiunea era ceva mai complexă. Să prevină că aripile disidente ale stângii și dreptei nu se unesc. Să se asigure măcar că gruparea protestatară a stângii nu cucerește Partidul Democrat, ci e decimată, ca un pericol la siguranța națională. El era singurul suficient de popular și carismatic să ambaleze „problema de imagine” din Palestina în termenii disputei dintre stânga și dreapta. Subtextul era: aceia sunt nebunii woke, sunt cu LGBT și BLM, sunt cu migranții musulmani, nu putem fi de partea lor, pentru că noi suntem „de dreapta”.

Promisiunile noului mandat:

În esență, Trump promitea să elimine toate punctele de pe agenda woke, mai puțin cel privitor la Israel, pentru care urma să concentreze toate eforturile. Promitea pace în 24 de ore între Rusia și Ucraina. Lucru foarte departe de realizare. Deocamdată se prefigurează doar predarea conflictului în mâinile și buzunarul vasalilor din Europa, care chiar să îl ducă la un catastrofal „alt nivel”. Dar teoretic, a încercat.

Promitea să inverseze invazia facilitată de Biden, prin granița lipsită de zidul promis la prima înscăunare. De astă dată, a trecut la deportări. Însă totul e un spectacol șocant, cu oameni ridicați de pe stradă de mascați, dar ineficient. Ritmul expulzărilor e mai mic decât al intrărilor sub predecesor. Soluția ar fi banal de simplă, prin taxarea sau chiar pedepsirea angajatorilor și chiar a celor care oferă cazare celor fără acte.

Pe acest front, Trump a dezamăgit masiv, pentru că a devenit chiar avocat pentru două categorii mari de imigranți. La cerera magnaților din tehnologie, în frunte cu Musk, susține programul de vize pentru așa ziși IT-iști, care sunt covârșitor indieni. (Definiția e vagă, nu toți din domeniile respective sunt mari programatori.) Pentru alți sponsori ai lui, din agricultură, susține o dispensă și pentru mexicanii și sud-americanii necalificați. E concesiv și cu asiaticii veniți cu vize de studii, doriți de universități. Și atunci pe cine nu primește? Pe români, că doar nouă nu ne-a ridicat vizele…

A promis că echilibrează bugetul. Tentativă mai mult eșuată după „economiile” irelevante făcute de grupul DOGE al lui Elon Musk. Războiul comercial cu tot restul lumii, prin taxele vamale ale lui Scott Bessent, a fost deocamdată o furtună într-un pahar cu apă. Dar e neîncheiat.

A promis inversarea pandemismului prin aducerea lui Robert Kennedy. Dar a lansat imediat altă cursă pentru un leac anti-cancer făcut cu inteligența artificială. Programele cu Oracle și Palantir amenință să aducă o distopie tehnologică a controlului total.

Parte a promisiunii de abandonare a agendei woke, Trump a rupt simbolic finanțarea USAID pentru ONG-uri. Mai mulți oligarhi s-au încolonat în spatele lui Musk în ianuarie 2025, când Mark Zuckerberg de la Facebook anunța și el în ianuarie 2025 relaxarea parțială a cenzurii pe subiecte ca: vaccinul, BLM și LGBT. Bill Gates și Albert Bourla de la Pfizer erau și ei primiți ca prieteni la Casa Albă în noul mandat. „Tribunul poporului” Trump e tot mai aproape de propria clasă, decât de alegătorii lui.

MAGA a devenit MIGA

Dar în nicio altă privință prăbușirea de credibilitate a lui Donald Trump n-a fost mai gravă decât în obediența față de Israel. Căutatul internațional, Beniamin Netanyahu, a fost primit de mai multe ori cu onoruri la Casa Albă și în Congres. Trump i-a întors vizita, cu un discurs penibil în Knesset, în care a elogiat-o pe cea care i-a donat peste 100 de milioane de dolari. Zeci și zeci de miliarde de dolari au fost virate sub formă de bani și arme, încât alegătorii i-au reproșat că și-a schimbat sloganul în Make Israel Great Again („Să facem Israelul mare din nou”).

Periodic, noi dezvăluiri din dosarul Jeffrey Epstein ies la iveală, inclusiv una de săptămâna asta. Într-un e-mail între frații Epstein, apare și o poreclă atribuită lui Bill Clinton. („Întreabă-l pe Steve Bannon dacă Putin are poze cu Trump când i-o …. lui Bubba.”) Perspectiva că doi președinți americani rivali ar fi fost în ipostaze homosexuale, șantajați de agenții altor țări, e șocantă. Chiar dacă ar fi numai unul din ei, deși ambii aveau o prietenie veche cu proxenetul. Iar Trump nu o ajută prin efortul de a bloca publicarea vastului dosar, care cuprinde filmări, fotografii, interceptări și depoziții în multe volume.

cine e dreapta woke?

Trump riscă să piardă sprijinul propriei baze electorale, care se simte trădată la mai toate capitolele. În lipsă de argumente, care să contrazică evidențele de mai sus, în laboratoarele echipei MIGA a fost născocită sintagma „dreapta woke” (woke right). Ea vrea să spună că cei care îl acuză pe Trump de trădare în favoarea intereselor israeliene (că e fie cumpărat, fie șantajat) ar fi în aceeași barcă cu progresiștii neo-marxiști, de la stânga spectrului.

Jordan Peterson a făcut mai demult această echivalență. Susținea că oricine vorbește de subiecte ca etnia sau rasa, se duce în zona „politicilor identității”. O sintagmă care trimite la militanții pentru drepturile minorităților etno-sexuale. Din acest unghi, „de dreapta” nu ar fi decât individualismul liberal, în timp ce orice altă formă de apartenență ar fi „colectivistă”.

Problema cu această teorie e că noua stângă, neo-marxistă, a avut mereu ca principal adversar identitatea tradițională, statul național și apartenența religioasă creștină, pe care a încercat să le erodeze. Aceste identități au fost considerate blocuri ale culturii europenilor, periculoase prin masivitatea lor, care trebuie împărțite în părți mai mici sau înlocuite. De unde apariția unor identități noi, după practici sexuale, promovarea unor minorități și importul unor contingente noi.

Beniamin Netanyahu a preluat și el sintagma, încercând o glumă: „I se spune woke right, dar eu îi spun woke reich…”. Un joc de cuvinte între „dreapta” în engleză și (al treilea) „imperiu” german. Deci ce mai încolo, încoace, neo-naziști.

Cele două facțiuni din bazinul trumpist, MAGA și MIGA, își aruncă reciproc eticheta de „dreaptă woke”. Dar cărei tabere i s-ar potrivi mai mult? Părerea mea e că tocmai celor din tabăra MIGA, care au născocit-o. Presa lor a fost creată artificial, prin pomparea unor fonduri importante și prin aceea că a fost acceptată de platformele mainstream ca frecventabilă. Fox News, Daily Wire, Breitbart, Prager U, rețeaua de activism creată de Charlie Kirk (TP USA) sunt toate în criză de credibilitate. Vedetele lor, în frunte cu Ben Shapiro, au un megafon mare, dar adună mai multe critici decât aplauze.

Ei au câștigat credibilitate între conservatori prin contestarea parțială a agendei woke. Au dat senzația că sunt de partea majorității americane, în fața minorităților și cenzurii. Dar au păstrat mereu un dublu standard în privința devotamentului pentru Israel. Pentru acel subiect, au fost nu doar de acord cu cenzura, dar au exercitat-o direct, concediind lideri de opinie, care au avut succes mai mare după tentativa lor de „anulare”. Sunt cei care pretind excluderea ca extremiști a celor care pun problema relației între SUA și Israel.

Ben Shapiro pretinde că se ocupă doar de idei, nu de chestiuni identitare. Promovează un așa zis patriotism civic, diferit de naționalismul etnic. În practică, e mult mai interesat de propriul grup etno-religios, decât de cetățenia americană, pe care o folosește ca un vehicul pasager.

Chestiunea ne aduce din nou la complicata identitate evreiască, ajunsă acum subiect de controversă în America. Stânga disidentă insistă pentru o abordare „corectă politic”, potrivit căreia problema ține de ideologia sionistă. Militarismul israelian ar fi un efect al colonialismului european în lumea sub-dezvoltată din Orientul Mijlociu. El ar fi doar o părticică din imperialismul Occidentului. („Israelul e un avanpost al imperiului american”, în cuvintele lui Noam Chomsky.)

Dreapta disidentă o tratează ca o problemă evreiască, despărțindu-se în cel puțin trei ramuri aparte. 1. Explicația pragmatică, bazată pe interese de grup și de clasă, prin influența unor organizații ale lobby-ului israelian, ca AIPAC. 2. Explicația de natură culturală, care leagă acțiunile din Orient și din diaspora prin convingeri religioase și atitudini din specificul național. 3. Explicația deterministă, care pune problema în termeni rasiali, evoluționiști, moșteniți genetic. Cea din urmă riscă cel mai mult să intre pe teritoriul clasat ca antisemit.

Navigarea prin aceste abordări, cu diferențe importante de nuanță, e dificilă și riscantă. Extremismul există și în realitate, nu doar în retorica adversarilor, după cum există și puncte legitime ce trebuie ridicate. Există și violențe de limbaj și ura, care trebuie dezavuate.

o fotografie cât o istorie

Vedeta Daily Wire, Matt Walsh, a avut mare succes cu documentarul „Ce e o femeie?”. În care caricaturiza aberațiile recente ale ideologiei de gen și transgenderismul. Era prin 2022, în vârful modei woke, pe când Daily Wire se prezentau ca forță de opoziție. Acum discuția la ordinea zilei în America ar putea deveni „ce e un evreu?” sau „ce e un american?”.

Privită dinspre stânga woke, identitatea etnică e ceva ce trebuie depășit, chiar anulat prin alte categorii. Din acel unghi, tragedia palestiniană se vede ca un exemplu că naționalismul etnic produce rezultate monstruoase. Privită dinspre centru-dreapta, identitatea ar fi de „naționalitate” în sensul englezesc, tradus la noi prin „cetățenie”. Patriotismul ar fi o forță pozitivă, dar una de care se poate alipi oricine primește cetățenia statului în cauză. Nu contează de unde vii și de câte generații.

Pentru dreapta disidentă din sânul MAGA, distincția dintre etnii nu se pierde prin instalarea și „naturalizarea” în altă țară. Evreii rămân ca un grup aparte, la trecerea prin Europa sau America, unde sunt văzuți în același fel ca imigranții din actualul val. Privită din acest unghi, situația din Orientul Mijlociu ar fi încă o confirmare că modelul multi-cultural nu e viabil. Prin prisma lor, americanii riscă să ajungă în situația palestinienilor, deposedați de țară de imigranții israelieni.

Pentru aripa MIGA, de tip Ben Shapiro, rolurile ar fi inversate în Orientul Mijlociu. Ei sunt de părere că israelienii trebuie susținuți necondiționat de cei de dreapta, pentru că ar aparține aceleiași civilizații sau din motive religioase. În subtext, e chiar o ușoară sugestie rasistă, de alegere între albi și arabi. Sau o alianță tactică, de rezumat în felul următor: „își recuperează pământul ancestral de la musulmanii, care l-au invadat, la fel ca Europa”. (E mesajul pe care îl preferă activistul britanic Tommy Robinson, anti-migraționist și sionist.)

Cum se pot schimba aceste roluri, putem vedea în această fotografie document din 1947. (sursa foto) La bordul unui vapor cu numele Theodor Herzl (părintele mișcării sioniste), soseau din Europa, în portul Haifa din Palestina ocupată de armata Marii Britanici, mai mulți refugiați evrei. Holocaustul și războiul tocmai se încheiaseră, o jumătate din Europa căzuse sub ocupația comunistă a URSS. Multe orașe, de la Varșovia, la Dresda, Berlin sau Stalingrad arătau cam cum arată Gaza azi, măturate de bombardamente. Vapoarele pline de refugiați evrei continuau să ajungă în Palestina, unde peste un an aveau să aibă propriul lor stat, prin decizia ONU.

Mesajul refugiaților, adresat palestinienilor, care urmau să îi primească, suna așa: „Germanii ne-au distrus familiile și casele, nu ne distrugeți speranța.”.

Alte vapoare similare au ajuns pe alt continet, pe coasta atlantică, în umbra Statuii Libertății. Alte vieți, alte destine. Experiența dislocării a fost des invocată de evreii americani, proveniți din Europa, ca motiv pentru implicarea în politică, film, media, chiar pentru excelența în afaceri. Atitudinea preponderentă a fost de susținere a deschiderii granițelor, cu prezențe de frunte în curentele neo-liberale și neo-marxiste. Dacă în acele zone au fost mereu acceptați fără probleme, poziția lor în zona conservatoare și naționalistă americană este acum un subiect contencios. Subiectivitatea le e pusă la îndoială, în condițiile în care Israelul a devenit un actor geopolitic major, cu impact în politica internă a SUA.

(va urma)

Ep. 8: Concedierea a adus-o pe Candace Owens în top