Maia Morgenstern ne-a servit răstignirea de la ora 5

M-am obișnuit deja cu valul de blasfemii, care anunță în fiecare an apropierea Paștelui, în presă. Ele tind să devină la fel de tradiționale ca mesajele ipocrite și dulcege, trimise prin SMS, ca îmbulzeala de la supermarket sau ca drăgălașul iepuraș, inspirat dintr-un cult germanic al feritilității, ajuns să întruchipeze în cel mai ciudat mod Paștele „creștin”. Cu zel și cu metodă se lucrează la secularizarea, de fapt decreștinarea civilizației europene (sau cu origini pe continent).

Când televiziunile și ziarele nu mai sunt de ajuns, pentru a agresa informațional sărmanul om, circul coboară în stradă, cu megafoane și figuranți, așa cum lecțiile de limba rusă se țineau după război de la difuzoare atârnate pe stâlpi. Un astfel de eveniment a fost și procesiunea, care s-a vrut populară, din Centrul Vechi al Bucureștiului, în cadrul căreia au fost recreate Patimile lui Hristos. De fapt, ca să fim mai exacți și să îi cităm pe organizatori, a fost recreat nu evenimentul de acum 2000 de ani ci un fragment din filmul cu același nume! De parcă creștinii l-ar comemora pe Mel Gibson în aceste zile.
Promovarea, cu metodele marketingului modern, în fața unui public neavizat, a unui film, prin asocierea cu o sărbătoare sacră, e deja o forțare a notei. Deși filmul e vechi de câțiva ani și, în mod normal, ar fi trebuit lăsat să se piardă în anonimat ca o amintire jenantă, pentru că e un film sub-mediocru. Pentru cei fericiți, care l-au uitat, mizeria cinematografică numită „Patimile lui Hristos” e unul din cele mai violente filme făcute vreodată, în care sângele începe să țâșnească pe ecran undeva prin minutul 5, continuând să șocheze, de dragul șocului, privitorul, până la final.

Maia Morgenstern nu a fost organizatoarea „happeningului” din Centrul Vechi, dar, cum restul participanților erau iluștri anonimi sau figuranți, marea actriță girează prin numele său toată întâmplarea. E cu atât mai trist că o actriță, acoperită de atâta glorie și înconjurată cu căldură de români, întoarce în acest mod simpatia publicului autohton, denaturând și degradând o religie pe care nu o înțelege.

E vorba însă aici de ceva mai mult decât de un simplu act artistic ratat prin grosolănia execuției figuranților. Se lucrează cu metodă la crearea unor false tradiții și la desensibilizarea omului de rând. Scopul e același ca în toate produsele mediatice promovate cu mare pompă în ultimul deceniu, fie că e vorba de cărți, care fac vâlvă, de documentare sau filme artistice: negarea esenței divine a lui Hristos și prezentarea ca persoană umană obișnuită, dacă se poate, chiar căzută și supusă păcatului și morții, în acord cu concepțiile gnostice.

Nu există în lumea ortodoxă tradiția reconstituirii calvarului Domnului. Ortodocșii tratează cu maximă sfială și discreție acest subiect, pe care îl pun aproape în rândul tainelor, ca pe un subiect de meditație, dar nu de înspăimântare. Accentul cade întotdeauna pe miracolul învierii. Gândirea ortodoxă înregistrează episodul ca pe un paradox la fel de mare ca misterul întrupării, iar credinciosul nu e îndemnat la sentimente dulcegi de milă pentru că credința nu e suspendată nici în acel moment și, dimpotrivă, formula „Doamne miluiește” continuă să fie rostită. Și în iconografia bizantină, patimile sunt redate fie rar fie evitându-se patetismul, apelul ieftin la sentimentalism.

Există într-adevăr o tradiție a refacerii Drumului Crucii în lumea catolică. Dar chiar și acolo ea se face în forme rafinate și ritualizate, cu reprezentări statuare ale Fecioarei Maria în veșminte împărătești sau ale procesului Mântuitorului, purtate pe platforme mobile. Cei care fac penitența sunt credincioșii din procesiune, nu se reia supliciul pe figuranți care îl închipuie pe Mântuitor. Explicațiile acestei tradiții sunt numeroase, vin din vremea cruciadelor, țin parțial de opera propagandistică a Papalității în numeroasele sale conflicte și mai ales de incapacitatea unui public creștinat mai târziu de a recepta subtilitățile iconografiei, având deci nevoie de reprezentări tridimensionale, în mărime naturală și de tot decorul aferent. Reprezentările sunt cu atât mai realiste și mai grosiere, cu cât mergem mai departe în America Latină, în coloniile și mai recent creștinate ale Lumii Noi. Acolo, într-adevăr, s-a instituit această practică a reprezentării pe viu a patimilor, uneori cu episoade de tortură și paroxism mistic. Inutil să spunem că ortodoxia românească nu e într-un asemenea stadiu de dezvoltare și înțelegere a teologiei creștine, oricât ar fi fost de afectată de o jumătate de secol de ateism de stat.

Creștinul „retrăiește” patimile lui Hristos în slujbele Deniilor din Săptămâna Mare, la un nivel spiritual. Se cutremură auzind și cântând în prohod despre cum „a fost spânzurat pe cruce Cel ce a atârnat pământul pe ape”. Varianta „modernizată”, pentru clienții teraselor din Centrul Vechi, a fost de un grotesc perfect, o răstignire cu scene de K1 și mult sânge în recuzită. Preluați cu voluptate de televiziuni și site-uri, actorii și figuranții din procesiune le-au prezentat un Hristos luat la șuturi la propriu, biciut și tăvălit cu mare aplomb de soldații romani, care închipuiau personajul negativ al piesei pentru creștinii de la școlile ajutătoare. Un crainic, pe care l-am recunoscut după voce de la evenimentele neo-protestante, sporea și el, ajutat de o stație de amplificare, atmosfera de gală de box a spectacolului de stradă. Secvențe din spectacolul grotesc servit publicului creștin în Vinerea Mare pot fi văzute aici, deși chiar nu merită să vă stricați pacea sufletească de Paște privind răstignirea, așa cum ar fi relatat-o Capatos sau Știrile de la Ora 5.

Vorbele Mântuitorului se potrivesc încă o dată prigonitorilor săi și celor care agresează psihic sub pretextul unui act pios: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.