Criza a atins nivelul artistic

Anul de grație 2012 (pe sfârșite) și ceva care ar trebui să ne insufle optimism și încredere curge pe agențiile de știri. Două tablouri abstracte au fost licitate (între altele asemenea), cu un succes nemaipomenit. Cum nu știu cum funcționeaza legile copyrightului în această privință, vă voi lăsa să aruncați o privire (ca să știți despre ce vorbim aici) peste unul din ele, într-o captură de articol de ziar. Fiind într-un context informativ, se cheamă că n-am reprodus opera de mare angajament a artistului, deci nu pot fi târât prin tribunale.

Așadar, creația intitulată No 1 (Royal Red and Blue) e adjudecată, după o luptă crâncenă, pentru suma de 75,1 milioane de dolari. Cu doar câteva luni mai devreme, în primăvară, un alt tablou al aceluiași pictor evreu, născut în Imperiul Țarist, pe undeva prin Letonia, Mark Rothko, reușea o performanță încă și mai de invidiat. Tabloul Portocaliu, roșu, galben se vânduse în luna mai cu 87,5 milioane de dolari. Prețul nu e chiar recordul mondial, dar e doar cu 33 de milioane mai ieftin, decât „Strigătul” lui Edward Munch, cu 11 milioane mai ieftin decât Masacrul inocenților de Rubens, sau cu doar 13 milioane mai ieftin decât cel mai cunoscut autoportret al lui Van Gogh. Inutil să mai spun că prețul umilește alte tablouri foarte scumpe de Picasso, Tițian, Paul Cezanne și Claude Monet.

Pentru cei care nu privesc cu dispreț acest interes pentru cotarea în bani a tablourilor (evident, cele expuse în cele mai multe dintre muzee nu ajung niciodată să fie licitate și evaluate în acest fel, nefiind de vânzare), aflați că recordul absolut îl deține Jucătorii de cărți (unul din seria cu aceeași temă), al lui Paul Cezanne, vândut tot pe timp de criză mondială, în 2011, pentru 267 milioane de dolari.

Unul dintre participanții la licitația de luna aceasta (nu rețin dacă era chiar fericitul cumpărător) a declarat că aici nu e vorba de estetică, că în fața unui asemenea tablou simți o vibrație. Și, dacă n-ai simțit vibrația, nici nu ți se poate explica, dar dacă ai simțit vibrația, tabloul face toți banii.

Bănuiți deja că singura vibrație pe care am simțit-o în fața acelei bucăți de pânză murdărită de patru benzi late și imprecise de trafalet, a fost o vibrație de furie. Dacă pentru unii vestea unei asemenea prosperități a pieței de artă e semn că ne revenim din criză și poate se vor înviora curând și imobiliarele în Pipera, pentru mine aceste deliruri colective sunt tocmai expresia crize în care ne aflăm. Și nu e vorba doar de criză de inspirație, criză a meșteșugului de orice fel (și trebuie, inclusiv pentru pictură, ca și pentru croit haine sau zugrăvit bucătării, un meșteșug, o știință de a face, premergătoare nivelurilor artistice ale creativității). Ghicesc aici chiar criza noastră morală, care stă la temelia crizei economice.

Cel care a cumpărat acest tablou (ca și cei care au licitat, dar s-au oprit la 50 sau 60 de milioane de dolari) sunt în sinea lor foarte săraci. Sau, nu mai bogați decât cineva care are 100.000 de dolari, ori cât i-ar trebui cuiva ca să trăiască îndestulat un timp oarecare. Pentru tot ce e peste nivelul lor de confort cotidian, nu cred că își pot reprezenta, le e la fel de folositor ca niște fișicuri groase de bani de Monopoly. Cine dă azi 87 de milioane de dolari pe un tablou, speră ca el sau nepoții lui să îl poată vinde pentru 100 măcar, așa cred că își reprezintă evoluția omenirii acel negustor de artă. Problema aici nu e că un bogătaș nu înțelege arta, problema e că nu înțelege banul, că în mintea unei colectivități (cel puțin) s-a rupt ceva ce altă dată i-ar fi permis să își reprezinte ideea de valoare. Coincidență cu stilul pictorului evreu (ruso-american, după diversele reședințe), valoarea a fost abstractizată în acele minți dincolo de convenția reprezentată de o bancnotă, care e ea însăși o reprezentare simbolică a unei valori.

Nu e de mirare că și receptarea se face într-o zonă magică, senzorială: simți sau nu simți, crezi sau nu crezi. Nici nu mai e ceva de comunicat între semeni, de vreme ce fiecare își inventează propriile criterii, propriul limbaj, propria raportare la orice, destructurarea e totală. Atâta timp cât simte vibrația, fiecare poate fi și fericit în singurătatea lui abstractă, de netransmis, de necomunicat. Totul e să ai deja cei 87 de milioane de dolari, să îi desfaci din mâini, ca să simți bancnotele cum flutură din înaltul unui zgârie-nori, vibrație intensă în sine, într-o adiere fără oprire. Nimeni nu mai produce valori, pentru că valorile sunt relative, nu produc decât reacții triviale, cum ar fi gândurile, sentimentele, acelea sunt lucruri demodate, depășite de puritatea deplină a beției acelei vibrații. Să aruncăm bancnotele pictorului Ben Shalom Bernanke peste galeriile de artă din întreaga lume, într-un ralanti de proporții cosmice, fericiți de beția acestei vibrații de creier sorbit cu paiul.

Politicienii planetei nu sunt mai avizați ca un milionar într-un salon de artă abstractă. Licitează unul peste altul pentru devalorizarea propriilor monede, promit sume fabuloase și noi vibrații nemaisimțite popoarelor, din ce în ce mai neîncrezătoare, dar din ce înce mai puțin bănuitoare că abordarea ar fi greșită. Liderii de opinie încep să își dea cu părerea, poate dacă liniile ar fi așezate altfel, dacă trafaletul ar fi fost mai îngust, sigur e o problemă de cromatică. Roșul, lângă portocaliu, poate galbenul lângă albastru. Să alegem cu grijă combinația de culori, să încercăm să ghicim care va fi partidul și politicianul care o să așeze culorile pe pânză astfel încât să ne dea următoarea vibrație.