Cel mai frumos lucru pe care l-am invatat de la Dan Puric

Dan Puric tinde sa devina primul tele-evanghelist roman, dat fiind ca pe vremea vulcanicului poet Ioan Alexandru nu existau atatea televiziuni. Risc sa spun ca fanii lui, care l-au transformat intr-un fel de megastar al ortodoxiei, mi se par obositori si ingrijoratori. Unii l-ar vrea chiar si presedinte, sau lider spiritual peste un partid “verde”, care sa criogenizeze mirosul de telemea cu ceapa, ca nu cumva sa fie contaminat de miasmele Occidentului. Din fericire, un fundamentalism ortodox e departe de a se invartosa, si tot din fericire, talentul lui Puric e suficient de mare ca sa ii accept cu ingaduinta si agenda anti-europeana. Desi aceste idei fixe il fac previzibil, chiar agasant pentru cei care nu ii impartasesc ideile. Personal, prefer abordarile mai sobre ale lui Sorin Dumitrescu, Dan Ciachir sau Cristian Badilita.
Dar destul cu critica, sa spun mai bine unul din lucrurile superbe pe care le-am aflat ascultandu-l pe Dan Puric.
iubirea ca o spovedanie
Prima data l-am citit spunand asta intr-o revista de femei (cred ca Tango), intr-o perioada trista a vietii mele. (Nu era chiar atat de trista incat sa cumpar reviste de femei, revista mi-o daduse cineva). Cea care ii lua interviul nu era prea in tema, transcrisese la repezeala numele teologului Grigore de Nyssa, ca si cum ar fi fost o anume Denisa. Si tot mi s-a parut miraculos ce-am citit. (Intre timp, corectat, interviul a fost inclus in volumul “Cine suntem“).
Puric vedea marele neajuns care exista in viziunea contractualista si psihologizanta asupra casniciei. Tot mai des discutiile legate de casatorie fac din ea o impartire a unor drepturi de proprietate. “Nu s-a trait taina, ci oficializarea la sfatul popular, in care statul garanteaza … ce garanteaza? Iubirea nu se garanteaza”.
Psihologia apare si ea ca o falsa solutie, cu intelegerea ei schematica a omului. Discutiile interminabile sunt mai curand un simptom decat o rezolvare.
Si aici intervine taina crestina.
Cu o intelegere epidermica a crestinismului, am ajuns sa il asimilam cu ceva septic, care nu trebuie amestecat in treburile sentimentale. Crestinismul pune problema interiorizarii moralei prin constiinta, Il ia ca martor pe Dumnezeu. Familia isi traieste cu adevarat taina atunci cand intre cei doi se ajunge la o relatie similara unei spovedanii reciproce. Iata si o forma cu mult mai eleganta de egalitate, caci acest tip de sinceritate nu inrobeste, nu isi propune sa controleze sau sa afirme ierarhii, ci daruieste necontenit.