Ce pericol e mai mare pentru Biserică: dezbinarea, ecumenismul sau apatia formalismului?

Un subiect delicat, pe care încerc să îl evit de câțiva ani. Totuși, zilele acestea un preot din Caransebeș e chemat la judecata episcopului ecumenist, fiind suspendat și pasibil de caterisire, după ce a refuzat să ia parte la săptămâna de rugăciune comună cu catolicii și protestanții, organizată de episcop.

În special după Sinodul din Creta, a apărut o tulburare în lumea ortodoxă și o grupare protestatară. Deși am rezerve față de caracterul obsesiv și separatist al acelei grupări, devine grav că ecumenismul e impus ca linia oficială în Biserica noastră, cu persecuții și intimidări la adresa celor care țin canoanele în vigoare.

Preotul sancționat invocă în refuzul său trimis Episcopiei chiar cazul celebru al răposatului mitropolit Nicolae Corneanu al Banatului. În 2008, acesta s-a împărtășit de la greco-catolici, stârnind un mare scandal, întrucât canoanele prevăt explicit caterisirea preotului care slujește împreună cu ereticii. Dat fiind că Biserica Ortodoxă nu are comuniune euharistică cu alte culte, ci doar cu restul patriarhiilor ortodoxe, atunci au fost numeroase proteste, inclusiv de la Patriarhul Kiril al Rusiei. Personalități marcante ca mitropolitul Bartolomeu Anania au condamnat gestul.

Scandalul a fost aplanat după judecarea sinodală, unde mitropolitul Corneanu și-a cerut iertare și a scăpat doar cu mustrare și interdicția de a mai repeta gestul. Observăm că la 15 ani distanță linia oficială în cadrul BOR pare a se fi schimbat la 180 de grade, prin triumful taberei ecumeniste.

Pentru cei deloc familiarizați cu subiectul, voi face un istoric mai lung, însoțit de câteva opinii personale.

firul evenimentelor

În anul 313, Împăratul Constantin cel Mare a scos creștinismul din ilegalitate (prin Edictul de la Milano) punând capăt secolelor de sângeroase persecuții. Ocazie cu care s-a constatat că în clandestinitate, dată fiind și separarea geografică a comunităților subterane, au apărut unele divergențe de credință semnificative. În special, înțelegerea privind Persoanele Sfintei Treimi punea în discuție nucleul mărturisirii. Sub patronaj imperial și cu participarea tuturor episcopilor disponibili, au fost convocate primele sinoade ecumenice.

Începând din 325, timp de mai multe secole, sinoadele s-au reunit pentru a reacționa la fiecare nouă erezie apărută. Multe din acele idei greșite se regăsesc și azi în restul cultelor creștine și în rândul credincioșilor, care pretind că au o linie personală de interpretare, fără nicio afiliere. Ca răspuns la acele idei, s-a ajuns la formularea mai clară a mărturisirii ortodoxe, culminând în 843 cu triumful împotriva iconoclasmului. (Sărbătorit azi ca Duminica Ortodoxiei.)

În 1054 are loc Marea Schismă, practic desprinderea a ceea ce avea să devină viitoarea Biserică Catolică de restul patriarhatelor ortodoxe (patru la număr, împreună cu cele de la Ierusalim, Alexandria și Antiohia). Mai întâi patriarhul Romei (Papa) și apoi al Constantinopolului își transmit reciproc anateme, care trebuie înțelese nu atât ca blesteme, cât ca acte de delimitare. E un act de excomunicare, de întrerupere a comuniunii.

În 1095, Papalitatea instigă masele și nobilimea la declanșarea cruciadelor, care vizau Locurile Sfinte, cucerite de musulmani de la Imperiul Bizantin. Victimă colaterală, Constantinopolul e cucerit și distrus iremediabil de cruciați în 1204.

În 1437, cu aproape tot imperiul cucerit de turci și domnind doar peste cetatea lui Constantin, împăratul bizantin se prezintă la Conciliul de la Ferrara Florența. Era însoțit de patriarhi și zeci de mitropoliți (inclusiv din Moldova și Țara Românească), dar mânat de disperare pentru a găsi sprijin militar în Vest. Delegații semnează practic reunirea cu Roma și recunoașterea primatului Papei. Dar sunt primiți acasă cu o reacție violentă, în urma căreia își retrag semnăturile. Peste doar 5 ani, în 1453 Constantinopolul e cucerit de Mahomed al II-lea și astfel dispare Imperiul Roman de Răsărit.

În 1514 apare Mișcarea Protestantă, care se rupe de catolicism. Între inovațiile ei dogmatice se numără: iconoclasmul (respingerea cultului icoanelor și reprezentărilor sacre), respingerea tradiției și patristicii prin limitarea strictă la textul Bibliei, respingerea celor mai multe dintre tainele Bisericii, doctrina despre mântuirea imediată doar prin credință.

În urma căderii Imperiului Otoman și apariției statelor naționale în Balcani, rolul Patriarhiei de Constantinopol a rămas unul simbolic. I s-a oferit titlul ceremonial de „primul între egali”, fără a avea nici pe departe echivalența unui papă al lumii ortodoxe.

În secolul XX au apărut numeroase mișcări ocultiste, care promovau sincretismul, amestecul tuturor credințelor religioase. În special Masoneria, grupare (mai veche) cu caracter subversiv și vădit anti-creștin, a promovat secularizarea, relativizarea credințelor. Patriarhia Română a condamnat Masoneria în 1937, act pe care nu l-a retractat vreodată.

În acest context, au apărut sensuri noi ale cuvântului „ecumenist”. Dacă inițial, el s-a referit la toată suflarea creștină „de pe întinsul pământului” (gr. oikumeni), dar care face parte din aceeași Biserică unică, treptat el a ajuns să însemne colaborare interconfesională în cadrul creștinismului, iar apoi chiar apropiere de restul religiilor.

Întrucât chiar motivul ținerii primelor sinoade ecumenice a fost respingera unor erezii, încă de pe vremea Sfinților Părinți a fost condamnat acel ecumenism care are ca rezultat acomodarea cu erezia. În perioada modernă, mai mulți duhovnici importanți din spațiul românesc, grec și nu numai au caracterizat noul ecumenism ca „erezia tuturor ereziilor”, prin punerea laolaltă a unor idei periculoase.

Unii ortodocși, catolici, chiar și protestanți împărtășesc presupunerea că în vremurile apocaliptice va exista o apostazie chiar din partea liderilor religioși. Și că o posibilă manifestare a spiritului antihristic ar fi apariția unei religii universale pseudo-creștine sau de tip New Age, care să promită armonia universală prin unirea unor credințe diverse; dar care să practice persecuții brutale la adresa celor ce ar refuza lepădarea de „vechiul” creștinism.

În 1920, Patriarhul de atunci al Constantinopolului lansa un apel la crearea unei ligi a bisericilor, cu toți creștinii, după modelul Ligii Națiunilor, care tocmai se înființase.

În 1946 se înființează Institutul Ecumenic de la Bossey, Elveția.
(În perioada 1986 – 1988, acolo a fost lector și ulterior director adjunct și teologul Daniel Ciobotea, devenit în 1990 Mitropolit al Moldovei, la propunerea mitropolitului Nicolae Corneanu, iar din 2007, Patriarhul Daniel, al Bisericii Ortodoxe.)

În 1946 s-a înființat Alianța Evanghelică Mondială, care grupează 100 de culte protestante și lucrează în paralel cu CMB, ivită doi ani mai târziu.

În 1948 s-a înființat Consiliul Mondial al Bisericilor, organizație ecumenistă, la care Biserica Ortodoxă Română a aderat în 1961. În organizație sunt acum 350 de culte. Lucru ciudat, Biserica Romano-Catolică nu e membră, ci doar observator, deși ultimii ei papi au susținut mai mult decât orice alți lideri religioși colaborarea chiar cu alte religii.

În 1950, CMB și-a clarificat rolul în „Declarația de la Toronto”. În ea se afirmă că organizația nu își propune să uzurpe bisericile membre, să legifereze pentru ele sau să le contopească.

Declarația afirmă simultan că recunoaște o singură Biserică, fondată de Iisus Hristos, dar și existența mai multor biserici. (Traducerea părintelui Matei Vulcănescu.)

„Toate bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, susțin că nu există o identitate completă între apartenența la Biserica Universală și apartenența la propria lor biserică. Ei recunosc că există membri ai bisericii extra muros (în afara zidurilor ei) și că aceștia aparțin aliquo modo (într-un fel sau altul) Bisericii sau chiar că există o ecclesia extra ecclesiam (biserica din afara bisericii). Această recunoaștere își găsește expresia în faptul că, cu foarte puține excepții, bisericile creștine acceptă botezul administrat de alte biserici ca fiind valabil. ”

Această teorie a unei biserici care nu e, de fapt, întreagă, vine în contradicție cu mărturisirea din Crez despre „una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. În plus, acceptarea concomitentă a mai multor viziuni despre Iisus Hristos și despre Biserica Sa vine în contradicție cu însuși obiectul primelor sinoade ale erei creștine, care tocmai de aceea s-au ținut, pentru a clarifica în ce cred și în ce nu cred cei care se declară creștini. Toate acele secole și contribuțiile patristice, împreună cu nenumărate jertfe, sunt anulate de ideea că ar fi putut să se acomodeze vederi contrare sub același acoperiș al unității.

În Consiliul Mondial al Bisericilor sunt culte neo-protestante, care resping dogme fundamentale privind natura de Dumnezeu și Om a lui Iisus Hristos, resping cultul Fecioarei Maria, cinstirea icoanelor și multe alte aspecte esențiale ale cultului ortodox.

Se mai spune în declarație despre calitatea de membru că „nu implică faptul că fiecare biserică trebuie să considere celelalte biserici membre ca fiind biserici în sens adevărat și deplin al cuvântului”. Deci în text apar mai multe accepțiuni ale cuvântului biserică: un sens „deplin”, alt sens „vizibil” (adică de organizație activă în lume), alt sens „mistic” și invizibil (aproape metaforic, putem înțelege) și unul parțial, de simplu cult religios.

„Există un loc în Consiliul Mondial atât pentru acele biserici care recunosc alte biserici ca biserici în sensul deplin și adevărat, cât și pentru cele care nu (fac acest compromis). Dar aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se pot accepta reciproc ca biserici adevărate și pure, consideră că nu ar trebui să rămână izolate una de cealaltă și, în consecință, s-au asociat în Consiliul Mondial al Bisericilor.”

Remarcați acel „încă nu se recunosc” – semn al unui proces care urma să aibă loc și iată că se întâmplă.

„Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale adevăratei Biserici. Ele consideră că această recunoaștere reciprocă le obligă să intre într-o conversație serioasă între ele, în speranța că aceste elemente de adevăr vor duce la recunoașterea adevărului deplin și la unitatea bazată pe adevărul deplin.”

Cu alte cuvinte, prin asumarea declarației, Biserica Ortodoxă ar recunoaște că nu are un adevăr deplin de credință, ci mai are alte interpretări evanghelice care-i scapă, pe care urmează să le afle de la restul cultelor protestante cu care se asociază ca să le afle. Este o adevărată lepădare de credință, ascunsă sub un duh al smereniei!

Între 1962 și 1965 are loc Conciliul Vatican II, în care sunt adoptate numeroase documente teologice de „aducere la zi” a credinței catolice. O reformă drastică, modernistă, în care e schimbată inclusiv practica liturgică. Între documente se numără și „Nostra Aetate” – despre relația Vaticanului cu alte religii.

În 2016, a avut loc Sinodul din Creta, care și-a propus să clarifice relația Bisericii Ortodoxe cu alte culte. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată prin patriarhul Daniel. Au mai participat în mod similar bisericile din Grecia, Serbia și alte țări cu comunități ortodoxe mai mici, împreună cu patriarhatele de Constantinopol, Ierusalim și Alexandria. Au existat, din start, refuzuri notabile de a lua parte la sinod din partea bisericilor din Rusia, Bulgaria, Georgia, America și a patriarhatului Antiohiei. Cel puțin bulgarii și georgienii au condamnat ca periculoase deciziile din Creta.

Printre cele mai importante reproșuri sunt legate de un document intitulat „Relația bisericilor ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” – care practic reia doctrina din Declarația de la Toronto. De astă dată e vorba nu de un statut al unei organizații de dialog, ci de o linie oficială a Bisericii. Sunt indicii ale aceleiași teorii privind bisericile nedepline, care s-ar afla și în afara ortodoxiei. In extremis, acest aspect face din ortodoxie o organizație, care se pune pe picior de egalitate cu masa cultelor protestante.

Un aspect procedural reproșat e că patriarhii și episcopii au decis în nume propriu – ca și cum ar fi papi – punând comunitățile pe care le reprezintă în fața unor edicte cu valoare de fapt împlinit. Inovația e interpretată ca o renunțare la sinodalitate. Abia după adoptare, apărători ai ecumenismului cretan, ca părintele Patriciu Vlaicu, au venit și au ținut seminarii de prelucrare cu preoți și studenți la Teologie. Credincioșii au fost vag spre deloc informați.

În fine, alt document se referă la noile realități ale unei lumi globalizate, respectiv migrația – și lasă la latitudinea ierarhilor locali acordarea de pogorăminte pentru căsătoriile mixte între ortodocși și alți creștini. Împreună cu întărirea dictatului ierarhic, astfel de modernizări avertizează asupra pericolului adoptării și altor acomodări cu veacul acesta.

Patriarhul și nepomenitorii

După Creta, au existat preoți și mireni care au protestat față de eveniment, pe care l-au proclamat ca eretic sau doar o eroare. În câteva parohii s-a luat măsura cea mai drastică de protest, aceea de a nu mai pomeni la slujbă ierarhul locului. Cei care au decis asta s-au prevalat de canonul care prevede caterisirea pentru slujirea cu ereticii și de povețele Apostolului Pavel:

„Vrednic de crezare este cuvântul, și voiesc să adeverești acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune și de folos oamenilor.
Iar de întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri și de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare și deșarte.
De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te,
Știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.” (Epistola către Tit, cap 3, vs 8-11)

Deși tabăra conservatoare citează frecvent partea despre îndepărtarea de eretic, observăm că pasajul se poate aplica ambelor tabere. Rămâne de văzut care sunt lucrurile „nefolositoare și deșarte”, respectiv, care sunt „faptele bune”.

Pentru scurtă vreme, chiar obștea românească de la Schitul Prodromu, din Muntele Athos, a întrerupt pomenirea. Sunt și alți preoți (cum ar fi Macarie Banu), care condamnă Sinodul fără să întrerupă pomenirea. Împotriva celor care au devenit nepomenitori s-au dezlănțuit represalii, fiind considerați în neascultare față de ierarh, prin urmare că își încalcă promisiunea de la hirotonire.

Per total, gruparea nepomenitorilor a rămas foarte restrânsă numeric, posibil la doar câteva zeci de preoți și călugări. Dar în chestiuni de credință numărul nu e decisiv. În momente cheie credința ortodoxă a fost salvată și de câte o singură personalitate marcantă, ca sfinții Atanasie sau Maxim Mărturistorul. O parte din nepomenitori s-au radicalizat, și-au făcut biserici particulare în diverse proprietăți și se comportă ca o schismă. Unii se contestă chiar între ei, considerând că au mers prea departe și în rătăcire.

De cealaltă parte, Biserica Ortodoxă a încercat să minimalizeze Sinodul din Creta ca fiind irelevant. Ei subliniază că pe insula greacă nu s-au luat decizii privitoare la dogma Sfintei Treimi – lucru care pare să fie adevărat. Criticii spun însă că s-a schimbat „ecleziologia” – învățătura dogmatică despre natura Bisericii, care e parte din Crez și are impact asupra eshatologiei (învățătura despre vremurile de pe urmă) și asupra mântuirii.

E simptomatic că din partea Patriarhiei nu e nimeni dispus să susțină public o dezbatere cu nepomenitorii și să apere beneficiile sinodului. În tabăra protestatară există persoane decente, cu care se poate dialoga. Clericii ecumeniști prezintă deschiderea față de alte culte ca o dovadă de iubire creștină, dar o iubire pe care nu o revarsă deloc tocmai față de alți ortodocși români  – despre care orice s-ar spune, nu sunt în rătăciri similare cu ale sectelor venite din alte zări.

Dacă sinodul din Creta e atât de neînsemnat, de ce nu se poate renunța la asumarea lui? din moment ce a produs atât de mare tulburare și derută între enoriași. Soluția cea mai bună, din punctul meu de vedere, ar fi atât retragerea din Consiliul Mondial al Bisericilor, cât și repudierea hotărârilor Sinodului din Creta. Ambele nu au adus niciun beneficiu ortodoxiei, nici vorbă să fi deschis un drum misionar pentru aducerea altor culte mai aproape de dreapta credință.

De cealaltă parte, vedem și de la gruparea nepomenitorilor o încrâncenare, care transformă problematica ecumenismului și a Cretei în unica obsesie. Persoane înzestrate cu știință de carte și darul persuasiunii, ca teologul Mihai Silviu Chirilă sau preotul Matei Vulcănescu au făcut din acestea tema preferată, aproape singura care-i preocupă. Am fost dezamăgit să constat la Mihai Silviu Chirilă chiar o poziționare aproape similară cu atacurile la adresa BOR din partea falangei progresiste, ale cărei vederi altfel nu le împărtășește. Sunt aceleași acuze de securism și chiar manifestări de bucurie când presa mai expune un preot „ecumenist” în câte un scandal. Altfel, un om cu bună atitudine civică la protestele din pandemie și care își argumentează erudit pozițiile, a ajuns să susțină o teorie aiuritoare despre cum patriarhia controlează presa locală sau centrală, prin servicii secrete.

pandemia și Rusia

După Sinodul din Creta au avut loc cel puțin două evenimente majore. E vorba de pandemie și de războiul din Ucraina. Ambele sunt prea vaste să le mai reluăm, dar au părut că împart apele pe aliniamentele ecumeniști vs tradiționaliști. Preoții deschiși la dialogul și îmbrățișarea altor culte au fost deseori mai dispuși să se plieze pe cerințele autorităților laice, să nu protesteze față de restricții, să adopte masca, să accepte închidere bisericilor de Înviere, distanțarea în biserică, lingurița de unică folosință, ba chiar să recomande vaccinarea. Rebelii tradiționaliști au fost mai vocali la proteste.

Patriarhul Bartolomeu s-a implicat direct în criza din Ucraina. Cu un an înainte de invazia rusă, a acordat recunoaștere unei biserici paralele, separată de cea principală, care era sub ascultare de Patriarhia Rusiei. În timpul războiului, vechea biserică, de care ținea inclusiv comunitatea românească din Bucovina, a început să fie supusă unor persecuții grave și intimidări din partea statului ucrainean, prin justiție, servicii secrete și armată. Persecuțiile nu au încetat nici după ce aceasta s-a separat oficial de Moscova.

Din partea celor anti-Creta, patriarhul Bartolomeu e considerat un agent american, cu rol nefast în ortodoxie, care are un program politic subversiv. Ei se tem, poate nu fără temei, că se încearcă să fie capturată Biserica pentru a fi instrumentalizată în programe de inginerie socială sau pentru pregătirea de război. Astfel, Biserica ar putea să fie transformată într-un partener inofensiv și docil, care să aprobe, poate chiar să susțină lucruri precum migrația în masă, globalizarea sau chiar ideologia de gen.

De cealaltă parte, nepomenitorii și unii ierarhi români din Ucraina, ca Longhin Jar, sunt acuzați că sunt agenți ai rușilor, „putiniști”, care fac un joc politic de dezbinare. Un caz interesant e cel al obștei ultra-conservatoare de la Mănăstirea Petru Vodă. Care s-a situat constant împotriva modernizărilor, ecumenismului, actelor biometrice, vaccinării obligatorii. Dar care pare să-și fi schimbat poziția pentru apărarea Patriarhiei și demascarea lui Longhin Jar ca agent rus. Tot o împărțire după falia modernizatori vs conservatori pare să fi avut loc și în scandalul de la Mănăstirea Frăsinei, unde au căutat implicare și ceva politicieni. Arhiepiscopul Teodosie a avut o atitudine foarte activă în pandemie, dar tinde să minimalizeze subiectul Creta.

Situația oglindește cumva parcursul Bisericii Ortodoxe Române sub cei 45 de ani de comunism. În primul deceniu și jumătate, creștinismul a fost vizat cu sălbăticie de arestări, lagăre, torturi, lupta cu rezistența din munți. Biserica a dat atunci un număr neștiut de martiri și mari duhovnici, ce au marcat deceniile ulterioare. (Pe care acum amână sau evită să îi canonizeze, măcar sub o zi colectivă.)

Sub Ceaușescu, s-a trecut treptat de la comunism la naționalism, iar Biserica a făcut experiența unui tip neașteptat de conviețuire. Fără a exista un acord explicit, rezultatul a fost un armistițiu sau un respect reciproc distant. Cu unele sacrificii, precum demolarea unor biserici în București. Au existat și eroi ai rezistenței intransigenți în ambele perioade, ca părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Dar, per ansamblu, Biserica a învățat atunci zicala „capul plecat sabia nu-l taie”.

Se mai poate repeta azi același tip de strecurare înțeleaptă sau „descurcăreață” prin istorie? Atunci era un regim naționalist, care avea un program de modernizare – cu numeroasele sale hibe, care i-au adus sfârșitul. Acum avem de-a face cu o ideologie globală sinucigașă, vădit anti-creștină, care seamănă mult mai mult cu prima fază a comunismului românesc, decât cu a doua. Mai poți supraviețui prin „boicotul istoriei”, chiar acomodându-te la suprafață cu puternicii zilei?

Cazul Patriarhului Daniel e ilustrativ și intrigă. A trăit întunecații ani 1980 în Occident, tocmai în școli ecumeniste. Iar cum s-a întors a fost propulsat în poziții cheie. După ce a devenit patriarh m-a impresionat plăcut și neașteptat adoptând o linie națională. A fost perioada în care s-au dezlănțuit atacuri turbate împotriva sa și a Bisericii Ortodoxe din partea presei sistemului și a adepților occidentalizării prin revoluție culturală. Cu toată opoziția, a reușit ridicarea Catedralei Neamului. 

Filmul pare că s-a rupt în mijlocul lui 2019, după vizita Papei Francisc. Cei doi s-au rugat pe rând în Catedrala Neamului, mascând prin această chichiță călcarea canonului. De-atunci nu s-a mai desfășurat niciun eveniment public în monumentala construcție, de parcă ar fi fost pângărită. Au urmat pandemia și războiul. Nu era prima vizită de acest gen – Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul papă primit într-o țară ortodoxă la un mileniu de la schismă, în mai 1999.

Totuși, linia de ansamblu a BOR pare să se fi transformat așa cum nu s-a întâmplat după acea întâlnire de pe vremea patriarhului Teoctist. În ultimii ani, patriarhul Daniel apare sporadic și deloc memorabil în public, ca și cum ar fi pensionat. În locul său, vorbește filosoful iezuit Vasile Bănescu. Ascuns după o ploaie de neologisme și sub aspectul îngrijit și gelat, Bănescu promovează măsurile sanitare aberante, salvarea sănătății prin vaccin, îi atacă pe „sectarii” nepomenitori, slăvește Ucraina și demască putiniști. Pare că nu are alt public țintă decât inamicii ortodoxiei din noile generații, pe care își închipuie că îi va atrage la biserică prin plierea pe toate cerințele modernității. Evident, fără niciun succes deocamdată, în afară de câteva aplauze în slow motion din partea jurnaliștilor anti-creștini. Din moment ce nu e contrazis, putem doar deduce că vorbește aievea în numele patriarhului sau că oricine l-a fixat în acea poziție, îl are ostatic pe întâi-stătător.

Spre ce ne îndreptăm? De bine de rău, BOR a trecut prin pandemie, după un Paște cu slujbă doar la televizor. Poate va trece și războiul fără să ne includă. Ierarhii pot concluziona că „a mers și de data asta” și că atitudinea „rezervată” a trecut drept înțelepciune. Cum spuneam numeric „nepomenitorii” au pierdut și se izolează prin îmbrățișarea obsesională a subiectului și separatism. Dar teologic, câștigă prin neprezentare și atrag atenția asupra unui pericol real al ecumenismului și acomodării cu globalismul. Ierarhii au încă bisericile pline, dar cu un popor vag catehizat, superstițios, căruia îi oferă tot mai mult un act funcționăresc de birocrație religioasă.

În mișcarea nepomenitoare e un duh al răzvrătirii și al ambiției de a avea dreptate cu orice preț. Dar de cealaltă parte e o blazare și un mers suficient din inerție. Cazul de acum din Caransebeș infirmă reproșul făcut nepomenitorilor că trebuiau cu orice preț să rămână la ascultare, pentru că Biserica are destui dușmani în afară. Iată că nu mai e tolerat tradiționalismul în interior. Părintele respectiv trebuie neapărat salvat și ascultat, nu pedepsit. Iar, în loc să se întoarcă spre cultele sectare de peste mări și țării, ierarhii trebuie să se întoarcă mai întâi spre cei nemulțumiți din interior. E o linie fină între aroganța de a crede că ești singurul care deține adevărul și relativismul de a crede că adevărul poate fi oriunde și nu e nimic de apărat.