Vorbele, morții și terorismul judiciar

Vi-l prezint pe Abu Hamza al-Masri: jumătate rupt din filmele cu pirați, jumătate din evul mediu. Îi lipsesc un ochi și două mâini, uneori poartă bandaj peste ochiul lipsă și cârlig de metal peste ce i-a rămas din mâna dreaptă. Dar asemănările cu Jack Sparrow se opresc aici. La față, dacă-l vezi, aduce ori cu Pleșu ori cu orice preot de pe la noi. E cetățean britanic, dar nu i-a plăcut țara de adopție, pe care a asemuit-o fără nicio politețe cu un closet. S-a dus să se bată cu sovieticii în Afganistan, să fericească popoarele cu o orânduire de tip medieval, doar că mai pură și mai dreaptă.

Dușmanul lui: civilizația, de preferință occidentală, decadentă, ipocrită și moartă pe dinăuntru. „Ne urăsc pentru libertățile noastre”, cum ar fi spus Bush Jr. Ei bine, nu chiar, pentru că în cazul piratului nostru musulman, libertățile s-au cam terminat. Țara de adopție, care i-a dat cetățenie, Marea Britanie, i-a acordat dreptul la un proces lung și stufos, dar gata. Judecătorul a bătut cu ciocănelul în masă și a hotărât expulzarea. O să-l trimită pachet în Statele Unite, unde îl așteaptă o pedeapsă de închisoare pe viață.

Bine, bine, și ce-a făcut, mai concret? o să întrebați. Trebuie să fi făcut el ceva. Deși capetele de acuzare sună pompos, în esență, piratul fundamentalist a vorbit. Toate acuzele ce i se aduc la asta se reduc. A jignit, a instigat, a fanatizat, a corupt minți neștiutoare, a dus spre căi greșite, a determinat pe alții să acționeze. Dar în esență a vorbit, din amvonul (minbarul) moscheei unde oficia. Nu e mai puțin adevărat că și cuvintele pot ucide, că mulți dictatori nu fac altceva toată viața decât să țină discursuri și să dea ordine, deseori verbale. Prin definiție dictatorii se așează sau sunt așezați în fruntea unui sistem care e constrângător, în care ordinele nu se mai pot comenta, oricât de aberante. „În lumea liberă”, lucrurile ar trebui să stea puțin diferit, prin urmare distincția între cel care vorbește și cel care meșterește o bombă, inspirat de ce a auzit, nu se poate șterge. Pentru că al doilea are, pe lângă discernământ, căi de a se sustrage obedienței.

Lumea asta liberă a inventat relativismul și deconstructivismul. Cuvintele nu mai fac multe parale, pot fi demontate și întoarse pe dos, reinterpretate, simțite altfel. Nu înseamnă că acolo unde se demolează nu se și construiește, de pildă terorismul e acum un concept legislativ, care acoperă fapte și acțiuni, care anterior aveau alte nume, doar că acum se numesc așa și au mai mare greutate, se dau pedepse mai mari. Nu 10, nu 20, pe viață. Desigur că bărbosul ăsta o fi spus multe lucruri înfiorătoare (nu l-am auzit vorbind), dezgustătoare, lucruri periculoase, iresponsabile și pline de ură. Fix genul ăla de lucruri, care pun la grea încercare limitele libertății de exprimare. Dar problema rămâne, justiția hotărăște că un cetățean occidental trebuie închis tot restul zilelor undeva, pentru ce a vorbit până acum. Ca alții să nu îl mai audă, să-l creadă și să treacă la fapte.

Specific terorismului e că are drept țintă nu atât persoanele pe care un atentat le ucide sau schilodește fizic, ci milioanele care, aflând, cad pradă stării de teroare. E o caracteristică pe care și justiția o are. Când trimite după gratii un om, nu o face numai ca să-l oprească să mai comită fapta din nou, nu doar ca să ofere o satisfacție simbolică victimelor, dar o face și pentru cei mult mai mulți, care află astfel că „s-a făcut dreptate”. Probabil că sentința are în cazul de față darul să descurajeze destui tembeli, care s-ar fi apucat la rândul lor să răspândească apeluri la ură și vărsare de sânge ori, și mai rău, să treacă la fapte. Dar poate la fel de bine să aibă efectul unui act de teroare juridică, prin care suntem înștiințați că glumele privind libera exprimare, drepturi garantate și absența tabuurilor încetează. Indiferent că folosești un bubuit de bombă sau un ciocănel de tribunal, important e ca mesajul să ajungă la cei de acasă și să se conformeze.