Vladimir Putin, teroristul care ne-a trezit
Am realizat că Putin e un mare conducător și un terorist simultan. Vedeți, noi am trăit zeci de ani într-o bulă informațională occidentală, în care nu a pătruns deloc punctul de vedere rus. A fost nevoie de un război de proporții, ca oamenii onești să devină curioși și să afle câte ceva despre acel punct de vedere. Nu neapărat să îl îmbrățișeze, dar să îl cunoască și să ia act de el pe cât posibil nedistorsionat. Cei care fac acest efort de onestitate acceptă riscul de a fi etichetați nedrept „pro-ruși”. Cel mai frecvent, sunt aceiași care au acceptat ostracizarea cu alte etichete aberante de conspiraționiști, extremiști, medievali, antivacciniști… tot de dragul adevărului. Similar, cei mai agresivi împotriva lor sunt cei care acceptă necritic și alte axiome la moda.
Practic, Putin a folosit un război ca pe captatio benevolentiae. Vorba vine, că a captat ostilitate, nu bună voință. Dar a atras atenția la modul la care un atentat terorist pune o temă pe agendă, fără s-o facă și populară. Însă punct din care nu mai poate fi ignorată decât din rea voință.
În privința asta, strict pentru țara lui, Putin e un mare lider, pentru că a readus și în ochii celorlalți Rusia la statutul de mare putere mondială. Ceva ce ultimii 30 de ani de eforturi diplomatice nu produseseră.
Printr-un act violent de proporții, Putin a obligat o sumedenie de oameni să afle versiunea rusă asupra sfârșitului războiului rece, a împărțirii sferelor de influență între marile puteri. A făcut cunoscut un lung și sângeros război civil, desfășurat în Ucraina în totala noastră ignoranță.
A făcut cunoscută dependența continentului de resursele energetice și alimentare din Est, total subestimată de versiunea finanțistă apuseană.
Tot printr-o mișcare violentă, a făcut evident că marșul istoriei nu e unidirecțional și că modelul social al Vestului are contestatari. Că economia centrată pe finanțe e fragilă comparativ cu una bazată pe resurse. A mai făcut evident că versiunea occidentală e fragilă și ca narațiune, că nu rezistă fără cenzura cea mai brutală la narațiuni alternative. Ba chiar că aparența democratică e o fațadă, care se năruie destul de ușor. Și că expansiunea NATO n-a fost deloc inocentă, lipsită de un caracter belicos, provocator, și n-a fost doar forța de atracție a unui sistem superior, ci și o cucerire.
Valori care păreau însăși temelia lumii occidentale s-au vădit opționale. Cum ar fi sacralitatea proprietății și contractelor (sechestrul pe activele oligarhilor, ale unor bănci), (ne)discriminarea etnicilor ruși trăitori în Occident (vedete ale scenei, sportivi) care e la limita rasismului celor „toleranți”, renunțarea la prezumția de nevinovăție. O ipocrizie pe care noi, proscrișii, deplorabilii, cum ne-a zis Hillary, o intuiam deja. Dar pe care Putin o demască acum și în ce-i privește pe ruși.
De aici încolo, cei care insistă doar pentru punctul de vedere oficial – apărat cu isterie și insulte – dau dovadă de lipsa onestității intelectuale, de rea voință, lene sau discernământ precar. Ca să nu zic altfel.
Au meritat pentru Rusia toate pierderile de vieți omenești din acest an, doar ca să își facă clar auzit mesajul? Era ea în pericol existențial, dacă accepta îmbrățișarea de șarpe constrictor a Occidentului, cu aerul că e mângâiată? Ar fi fost prea târziu, dacă acționa mai târziu? Există vreo ieșire spre normalitate, după o asemenea (re)intrare în scenă? Nu știu, și poate doar peste zeci de ani se va putea evalua o mișcare la asemenea scară.
