Vă prezint un sinucigaș față de care ați uitat să aveți compasiune

[Am pus o fotografie pe Facebook, cu un scurt mesaj și a devenit oarecum virală, așa că reiau ideea aici, mai pe larg.]

Se zice că societatea s-a împărțit în două, de o parte și de alta a tărgii, care îl urca pe Năstase în ambulanță. În stânga tărgii s-au așezat, ca de obicei, „oamenii de bine”, miloși și plini de compasiune. Convinși că un prim-ministru, și când fură, trebuie tratat altfel, pentru că „e al nostru”, „ne-a reprezentat țara”. De partea dreaptă a tărgii, ne-am așezat cei care am ales să ne amuzăm că, la urma urmei, Năstase e viu și aproape nevătămat, cei care am râs de telenovelă, în fine, cei care ne-am întrebat dacă nu cumva nici măcar nu s-a tras acel glonț neauzit de nimeni dincolo de termopanele chinezești, dacă nu cumva totul e o punere în scenă, cusută cu ață de kașmir.

Nu știu care grup e mai numeros în societate. La mitingul de la spital, pensionarii pro-Năstase au fost mai mulți decât tinerii de la marșul parodic cu fulare. (Deși, e posibil ca noi să fi avut infiltrați și acolo, care să fi dat tonul la Altă dată o s-o facem și mai lată sau la La mulți ani!). Cert e că în media suntem prezenți absolut disproporționat: ei pe televiziuni, noi pe o bucată de Facebook. În primul rând, cred că avem și noi dreptul nostru, măcar la hazul de necaz, că multe nu ne-au mai rămas. Nu a murit nimeni, nici nu știm dacă a fost rănit. Avem dreptul să ne amuzăm, după decenii întregi de umilințe din partea acestei caste a nomenclaturii, care și-a schimbat doar numele partidului. În calitate de păgubiți ai contractelor cu Bechtel, cu câmpurile petroliere ale Petrom, cu precontractul secret pentru Roșia Montană, pentru privatizarea Sidex la un preț recuperat din primul an, pentru fregate, pentru mușamalizarea anchetelor la FNI sau RAFO, pentru inventarea băieților deștepți, în cinstea premierului care a inventat baronii omnipotenți: Sechelariu, Mazăre, Mischie, Oprișan, Mitrea, DIP și pentru un milion de alte motive. Lăsați-ne măcar dreptul de a râde.

Colegii de jaf (politicienii) și răspândacii lor din presă au un nou mesaj al zilei, pe care ni-l bagă în urechi fără oprire de câteva zile. De dincolo de ecrane, ni se spune cu insistență că nu suntem umani, că nu avem sentimente firești, că nu ne cutremură solemnitatea morții și gestul abisal al sinuciderii. Ba uite că avem. De aceea, vreau să vă fac cunoștință cu un sinucigaș:

procurorul Cristian Panait

Povestea sa e mai complicată, dar am s-o rezum așa: Un alt procuror, Alexandru Lele, a avut curajul nebun să ancheteze un baron local în vremea de maximă aroganță a lui Adrian Năstase. Pe fiul lui Tarău, prefect de Bihor, fugit pentru o vreme în afara granițelor și dat în urmărire. Când curajosul Lele a emis un mandat de arestare, Adrian Năstase a ieșit la televizor și a spus că „nu crede în arestările astea de vineri seara”. Recunoașteți stilul? Nu e doar zeflemeau tipică lui Năstase, dar e și stilul axat pe detalii și întrebări stupide, pe care l-au învățat (poate de la el) toți bârfitorii de politică, socotiți analiști („de ce tocmai acum?, ce se urmărește? e acesta cel mai corupt? chiar era un pericol de trebuia arestat?” etc etc)

Pe vremea aceea, mai existau și alți procurori, gen Toma Joița sau Victor Ponta, care știau ce e bine pentru carierele lor. Spre potolirea lui Alexandru Lele, a fost trimis la fața locului, tânărul Cristian Panait, care a încercat inițial să îi însceneze o percheziție acasă lui Lele, operațiune eșuată, pentru că procurorul a insistat să filmeze toată operațiunea. Între ciocan și nicovală, între șefi, colegul incomod și propria conștiință, procurorul Cristian Panait nu a mai suportat presiunea psihică și într-o zi s-a aruncat de la balcon și a murit. Ați reținut stimați miloși? A murit de-a binelea, fără fulare, fără prompteriste cu glas șoptit, fără doctori pesediști de jur împrejur. Mătușa lui a fost singura persoană, care s-a luptat o vreme cu morile de vânt, cu documente, file de jurnal și mărturii, neprimită la nicio televiziune. Ea a fost cea care a povestit și ce îi spusese Cristian Panait cu puțin timp înainte de a comite gestul dramatic: „porcul de Ponta m-a făcut!”

Nu doar pentru singura rudă a procurorului sinucis Cristian Panait nu s-au găsit minute de emisie la televiziunile cu program non-stop. Procurorul Alexandru Lele nu a mai fost niciodată reabilitat. A fost eliminat din sistem, a continuat să scrie când și când într-o revistă locală, dar nicio putere, indiferent că a fost PSD, PDL sau PNL, nu a avut nevoie de serviciile lui de investigator și niciun președinte nu l-a invitat într-o audiență și nu l-a decorat. Așa arată sistemul, așa arată dramele lui fără muzică siropoasă pe fundal.

Deci atunci când simțiți nevoia să vă arătați umanitatea și compasiunea, aveți în vedere și exemplele de mai sus.

fiecare generație cu împușcatul ei
Am râs când cei de la Times New Român, poate cel mai spumos site din România, au publicat gluma că au apărut pensionari tineri, care își inventează amintiri frumoase și spun că era mai bine pe vremea împușcatului Năstase. Între timp, văd că situația tinde să prindă contur, se vorbește chiar de „capitalul de simpatie al lui Năstase”. Și cred că e grăitor pentru bolile cronice ale nației.

Vă invit să comparați: Nicolae Ceaușescu împușcă țărani la colectivizare, care își apărau pământul primit de părinții lor pentru lupta pe front. Ceaușescu devine un tânăr președinte popular, țăranii din Vadu Roșca devin niște foști pușcăriași bolnavi și anonimi. Ceaușescu ordonă împușcarea tinerilor de la Timișoara, incinerarea și aruncarea cenușii. Revoluționarii autentici devin antipatici și anonimi, în timp ce toată țara devine expertă în procesul lui Ceaușescu și deplânge soarta lui tragică. Monica Lovinescu le spune adevărul românilor, securiștii lui Pleșiță o bat în plină stradă, după care devin povestitorii favoriți ai talk-show-urilor. Anonimat pentru victime, glorie mediatică pentru făptași.

Ceva similar începe să se petreacă și cu Monica Macovei, împotriva căreia am văzut revărsându-se duminică un șuvoi de ură, amestecată cu dispreț și ironie, cum doar Doina Cornea mai trăise la începutul anilor 90. Ciuvică și Pieleanu insistau să i se facă un control psihiatric, Drăgoteasca (deși mai potrivit ar fi fost în seara asta Dăgroteasca) râdea cu gura la urechi și se mira ce fel de oameni există sub soare. Să ne înțelegem, n-am avut vreodată o simpatie pentru Monica Macovei și nici nu o introduc în comparații deplasate cu figuri legendare ale rezistenței anti-comuniste. Vorbesc doar de metodologia atacatorilor, nu de anvergura personajului. O consider în continuare lipsită de carismă sau calibru politic, dar e revoltător că e tratată cu asemenea brutalitate, în apărarea unui infractor dovedit de justiție, după 8 ani de probatorii și judecată, cercetată până în ultima dungă a procedurii. Și da, sunt exact aceleași grupuri de presă, care nu uită de fiecare dată să amintească ce bună opțiune ar fi Vasile Blaga pentru PDL. Sistemul s-ar simți mai liniștit, oamenii de bine ar fi mai puțin deranjați.