Un Arafat al sistemului judiciar

Ceea ce lipsește acum e un personaj, procuror sau judecător, care să convingă omul obișnuit de totala lui bună credință, că duce o luptă dreaptă, de care depinde viitorul omului de rând. Că lupta respectivă nu îi privește doar pe politicieni, că se duce independent de găștile politice, chiar împotriva lor. Că de câștigarea bătăliei depinde nu doar ideea abstractă de justiție, ci chiar bunăstarea fiecăruia.

Pentru sistemul de sănătate, acel personaj a fost Raed Arafat. Nu discut acum, dacă ideile lui erau cele mai practice (înclin să cred că nu), sau cât din imaginea lui era autentic (aici chiar n-am idee). Vorbesc de personajul public, capabil să scoată niște oameni spontan pe stradă (înainte ca protestele să fie preluate de Hrebenciuc și televiziuni). Vorbesc de cineva, care și acum se bucură de respect și încredere, a cărui competență nu e pusă la îndoială.

Până acum, un asemenea personaj nu a existat pentru domeniul juridic. Judecătorul Cristi Dănileți și produroarele Oana Hăineală sau Codruța Kovesi au apariții insolite și nu foarte convingătoare, Daniel Morar s-ar apropia, poate, ca atitudine tranșantă, dar e departe de a aduna măcar notorietate, că de popularitate nici nu poate fi vorba. Și peste toți trei stă umbra ștampilei de procurori ai lui Băsescu. Antenele au lăsat aproape orice altă temă, de când dosarele lui Dan Voiculescu au ajuns să îl strângă atât de tare, încât a renunțat la un mandat de parlamentar și nu se grăbește să și-l preia pe al doilea de frică. Nu mai există alt ordin pe unitate, decât tocarea judecătorilor și procurorilor incomozi șefului. Până și obsesia Băsescu se estompează, în comparație.

E o luptă inegală, unul din viciile structurale ale democrației: o minoritate motivată și cu resurse poate dicta peste o majoritate apatică.

Omul obișnuit nu poate trece peste senzația de distanță, de răceală din altă lume, pe care orice contact cu sistemul judiciar i-a produs-o. Într-un spital, tot se mai găsește un medic sufletist, care să te ajute și fără bani, sau care să te scape când ți-e mai greu. Prin tribunale, prea puțini își amintesc să-și fi găsit dreptatea. Cei care au întocmit rechizitorii și au dat verdicte în puținele cazuri de răsunet, gen Năstase sau Vântu, nu au devenit nume cunoscute (poate nici nu era firesc să devină). Procuroarea Luminița Șega, otrăvită în timp ce instrumenta dosarul FNI, a rămas un nume complet necunoscut public, în timp ce avocații și complicii infractorului, inclusiv un fost ministru de interne, au devenit analiști cu mare vizibilitate.

Tot o minoritate motivată e și minoritatea judecătorilor oportuniști, care dau semnale de aliniere la dorințele ministrului Mina Pivniceru, împotriva CSM. Vom afla cât de curând, dacă ei reprezintă o minoritate sau o majoritate. Știți cumva vreun palestinian prin instanțele românești? Până când nu va apărea un Arafat, care să lupte pentru justiție și să atragă atenția celor mulți că subiectul e unul major, subiectul va fi îngropat în confuzie de minoritatea activă a presei, care își apără patronii de pușcărie.