Teoria halucinantă a lui Mircea Cărtărescu despre diaspora

La mulți ani, români de pretutindeni! Să ne bucurăm că încă mai avem o țară și să ne încălzim cu amintirea zilei de 1 Decembrie; când a fost întregită, în conturul aproximativ al unui ideal străvechi.

Aș fi vrut să nu fie o sărbătoare întinată de partizanat, care contravine chiar semnificației unei zile a unității. Încerc să ignor freamătul galeriilor politice. Dar nu pot să mă abțin să nu comentez un fragment din interviul dat de Mircea Cărtărescu în The Guardian.

Pentru că rar ți-e dat să vezi așa o răsturnare a realității, transformată într-o ficțiune, cum numai un scriitor putea crea. Zău că nu-l urăsc și nu împărtășesc virulența unora de pe internet față de câțiva intelectuali cu mare notorietate. N-am pretenția să aibă opinii de un anumit fel. Dar nici să piardă contactul cu solul.

Cât despre scrisul lui, m-a impresionat ca poet parodic în Levantul. Măcar pentru acela nu poate fi scos din istoria literaturii noastre. Din restul prozei am văzut fragmente neconvingătoare, pe baza cărora am tras concluzia superficială că nu mi se adresează. Audiobook-ul „De ce iubim femeile” mi s-a părut „drăguț”, comercial, ușor naiv. Editorialele din ziare au fost banale, de pluton, prin nimic memorabile. În interviuri, sună imatur, hilar de alintat și captivat de propriile nedumeriri.

Trebuie să vi-l imaginați vorbind în transa aia de copil libidinos și peltic (de 69 de ani), care mângâie fiecare cuvânt, ca în interviurile de la radio. (Exersez să-l pot imita, sună ceva între Ana Blandiana și fetița din reclama la Salam Săsesc.) Acum vorbea cu englezii, și le-a povestit cum a scris Nabokov despre fluturi:

„Cea mai importantă lucrare științifică a lui era despre organele sexuale ale fluturilor. Iar eu am văzut acele fiole foarte mici, care le conțineau. Este ca o imagine dintr-un poem, sau dintr-o poveste. A fost absolut fantastic!”

După care ajunge la politică.

Și povestește că tatăl lui a plâns la Revoluție că a căzut comunismul și și-a ars carnetul de membru PCR. N-am mai auzit pe nimeni, care nu se bucura în acele zile. Deci era mai comunist decât Verdeț, Dincă, Iliescu, Bârlădeanu, Păunescu… Și de ce plângea!? Oare credea că lumea e mulțumită de ce treabă bună fac comuniștii? Abia atunci a realizat că nu e într-un partid popular? Se gândea la ce avantaje pierde? În fine, neînțelegerea contextului, pare că s-a moștenit. Pentru că fiul e și mai confuz.

Partea cheie e când le explică englezilor pocinogul ultimelor alegeri. Cică nu de la rușii de pe TikTok ni s-a tras. De vină e diaspora. Citez:

„Multă vreme, diaspora a fost cea mai democratică și cea mai avansată parte a societății, dar, spre surprinderea noastră uriașă, s-a întors complet împotriva ei.”

„Au început să-i invidieze pe românii rămași în țară, atunci când aceștia au început să câștige mai mulți bani decât ei în străinătate. Au început, de fapt, să-și urască atât de mult propria țară, încât au vrut să o distrugă”.

Mircea Cărtărescu vine cu o explicație negăsită, nici de CSAT, nici de serviciile secrete. Deci pe cei de afară îi roade pizma de cât de mari sunt salariile în România. (Or fi aflat ce bine o duc unii scriitori.) Dar în loc să se întoarcă pentru bănetul ăla mult, au decis cel mai pervers plan de răzbunare. Să ne distrugă democrația prin vot!

Mă îngrijorează că un scriitor introspectiv e atât de incapabil să citească psihologia socială. E de domeniul evidenței că românii de afară votează naționalist tocmai din dragoste de țară. (Nu discut calitatea lamentabilă a ofertei de lideri și partide pe acel segment.) Cum tot bune intenții aveau și cei care stăteau la cozi să voteze „pro-european”, anti-corupție sau anti-comunist.

Fiecare a interpretat diferit experiența traiului în Occident. Unii au rămas la entuziasmul și admirația inițială. Deci sunt convinși că soluția pentru România e să imite tot ce văd prin capitalele vestice. Vor „o țară ca afară”, cu mentalități și instituții schimbate în acord cu acel stil de viață și de organizare. Nimic irațional. Votează cu cei care promit acele lucruri.

La fel de rațională e și concluzia celorlalți, care sunt impresionați de rapida degradare a societății occidentale. Ei văd cum acele popoare sunt cucerite de migrația scăpată de sub control, cum își pierd identitatea culturală, religioasă și lingvistică. Văd cum străzile sunt tot mai periculoase, încât Bucureștiul a ajuns între cele mai sigure capitale din Europa.

Sunt uimiți să redescopere auto-cenzura pe subiecte „delicate”, care le amintește izbitor de reflexul din comunism de a-ți ține gura în public. Văd aberațiile politicilor LGBT și ravagiile consumului de droguri, bisericile transformate în cârciumi sau hoteluri. Văd restricțiile ecologiste, supravegherea tehnologică și criza familiei, îndoctrinarea din școli.

Cu votul lor, încearcă să își salveze țara natală de pericolele unor politici catastrofale, de sinuciderea colectivă. Cei plecați trăiesc mai nostalgic dorul de casă și de simboluri. De aceea sunt mai sensibili la aspectul sentimental, pe care naționalismul îl atinge. Lumea secularizată, atee, cu insule islamizate deja, le reaprinde multora și credința. Le e dor de locuri, de biserici, de peisaje, de gusturi, de sinceritatea prietenilor din copilărie, de căldura celor dragi. Desigur, sunt sensibilități, care pot fi și speculate de șarlatani, dar e foarte simplu să le intuiești.

Cei neplecați sunt ca fiul nedus de acasă din parabola fiului rătăcitor. N-aveau de ce să le fie dor. Îi sâcâie mai mult ce nu merge bine, se gândesc mai rar la cele pozitive, care le sunt la îndemână. Deci nu le idealizează, și uneori pot părea cinici privitor la „specificul național”. Nu înseamnă că unii sunt mai buni decât alții, sau unii sunt neapărat mai patrioți decât alții.

un cetățean al universului

Mircea Cărtărescu spune că, după Revoluție, a devenit „un cetățean al universului”. Lucru care se simte și îl cam știam demult. E dreptul lui să se considere ce vrea. Pasă-mi-te, pentru el, România e doar o structură teritorială, care îi emite pașaportul și îi stipendiază cu milioane de dolari traducerile și editările prin ICR.

Cei care au trăit mai mult în străinătate, au fost confruntați cu această problemă acută a identității. Cât ești numai între români, nu ești altceva. Dar nu e o trăsătură care să te frământe. Pentru că e a tuturor. Deci te vei defini prin alte identități mai mici sau pe alte criterii. Dar când ajungi în ceva care seamănă cu un Babel, observi că toți au identitățile lor, la care țin. Ești identificat ca român, uneori redus la această singură trăsătură, care anterior nu-ți dăduse de gândit.

Chiar dacă vei pretinde și chiar vei crede că ești un om universal, de nicăieri, care se simte bine oriunde, vei fi întrebat: Bine, bine, dar de unde…? Ca în satele de odinioară, unde bătrânii întrebau copiii: „tu al cui ești?”. Iar atunci locul de apartenență nu poate rămâne neutru, ca un cartier oarecare, din același oraș. Înțelegi că ești legat în ochii celorlalți de imaginea lor despre acel pământ unde te-ai născut, chiar dacă ți se pare un hazard.

Unii iau asta ca pe un ghinion, ca pe ceva de care trebuie scăpat cât mai curând. O calitate ce trebuie depășită, chiar uitată, netransmisă urmașilor, pentru a nu-i dezavantaja cumva. Nu se poate demisiona din calitatea de român, dar ea se poate suprima prin asimilare într-o generație, două. E ce se va întâmpla cu o parte din cei plecați definitiv. Ceva trist, dar n-aș merge nici măcar în cazul lor până la concluzia că își și urăsc neamul din care se retrag. Poate sunt inconștienți, delăsători, nepăsători.

Pentru alții, chestiunea identității devine o problemă răscolitoare, interioară, care nu se oprește doar la cartea de vizită, pe care ți-o cer străinii. Ei se simt parte dintr-un destin colectiv misterios, care transcende propria viață și pe a rudelor imediate. E ceva mai profund, legat prin multe fire de o istorie, de o tradiție, de trăsături aparte, care se mișcă în două sensuri în dialog cu eul tău interior. Ești parte din ceva, care nu a început cu tine și nu se va sfârși cu tine. Ceva ce ai primit fără să ceri sau să știi că ai nevoie. La care contribui în proporții infime, împreună cu toți „ai tăi” în sensul cel mai larg cu putință.

votul împotriva democrației

Consider opțiunea naționalistă superioară celei cosmopolite. Pentru că permite supraviețuirea unei culturi aparte, care depinde de o limbă și un fel de a fi. Planeta fără granițe mi se pare o utopie, care va fi trăită ca un materialism vulgar de gloate imense, despuiate de trecutul lor. Puțin probabil că vor dispărea toate limbile pământului, pentru a produce o civilizație unică și rațională, fără conflicte. Măcar una tot ar rămâne, ca să se impună zdrobitor în locul celorlalte. Dar unele popoare de dimensiune mică și medie sunt în real pericol să fie anihilate pe drum.

Să zicem că sunt amândouă opțiuni rezonabile, atâta timp cât putem doar să facem presupuneri despre viitor. Însă mi se pare cu totul caraghios că Mircea Cărtărescu le pune în raport cu „democrația”. De parcă una ar fi democratică și alta anti-democratică. Păi nu asta era ideea votului în democrație? Că alegem pe baza numărului mai mare, o cale sau alta? Cum adică diaspora era o locomotivă a democrației când vota cu unii și e dușmana democrației când votează cu alții!?

Cu atât mai penibil e să mai zici asta după ce democrația a fost sugrumată în repetate rânduri, prin abuzurile CCR, din: 6 octombrie, 24 noiembrie 2024 și 13 martie 2025. Atunci niște indivizi nealeși au decis: (1) că poporul nu poate alege pe cine vrea, (2) că nu contează pe cine au ales, (3) și din nou că poate alege încă o dată doar din variante aprobate.

Cum e posibilă o asemenea confuzie, ne explică tot Mircea Cărtărescu:

„Românii au fost întotdeauna europeni și vor continua să fie. Data la care au devenit membri ai Uniunii Europene, în 2007, a fost poate cea mai importantă zi din istoria noastră. Chiar dacă acele mișcări fasciste sau extremiste sunt foarte puternice acum în România, sperăm că se vor diminua.”

Vasăzică, scriitorul le-a spus englezilor de la The Guardian că în România câștigaseră alegerile niște mișcări „fasciste sau extremiste”. Care, ai crede, încercau să îi facă mai puțin europeni. Dar se vor diminua de la sine până la votarea următoare.

Nici domnul Cărtărescu nu pare că-i cu totul om universal, a mai redus sfera: e european. Chipurile, n-am fi avut în toată istoria noastră zi mai mare decât intrarea în UE. Tot trecutul nostru a fost doar o bagatelă până la acea zi, când ne-au primit să ne integrăm în absolutul continental, după ce dădusem ca bacșiș Sidexul și Petromul. Doar cu asemenea elite înțelegi de ce suntem între puținele țări care nu-și serbează Ziua Independenței. Că de 9 Mai serbăm Ziua Europei.