Cristian Sima, care recent și-a anunțat intenția de a candida la prezidențiale, a vorbit despre globalizare, cu unele observații interesante, dar ratând fondul problemei. (Nu iau în serios candidatura lui, așa că nu mă interesează trecutul personajului, ci ideile.)
Ca mulți alții, pleacă de la confuzia între globalizare și globalism, pe care aparent n-a reușit să o deslușească. Prima e fenomenul firesc, al schimbului de produse și idei între culturi și țări, un proces vechi de când lumea. Probabil, de când a plecat primul curios dintr-un sat în alt sat, apoi prima corabie peste mare și prima caravană peste deșert, a fost tot o globalizare. Totuși, națiunile au putut rămâne ceea ce sunt, chiar dacă nu le-a fost străin turismul, negoțul, chiar dacă au împrumutat blănuri și mătăsuri unii de la alții, cuvinte, religii, științe, mirodenii și arme.
Globalismul e o ideologie, care face programatic schimbarea culturală a unor teritorii în vederea obținerii unei utopii la nivel mondial. Nu e o pornire spontană, de jos în sus, nu e o decizie asumată a majorității. Deși sunt și oameni obișnuiți, care aderă la ea din convingere. Ci un proiect hotărât peste capul oamenilor, de conformare la o anume transformare.
Luând partea la care se pricepe, speculația economică, Sima ne spune că globalizarea ne-a îmbogățit pe toți, că e ceva din care toată lumea câștigă, dar nu toți la fel. Și are inclusiv o soluție câștigătoare pentru noi: specializarea. Mai precis, vrea să imităm Silicon Valley din California, unde își au cartierul general marile firme de tehnologie americane, care au profitat cel mai mult de pe urma globalizării din ultimele decenii. (Întâmplător, și cele care probabil l-au ajutat și pe el să câștige, investind în acțiunile lor.)
Cu altă ocazie, a avut o idee chiar mai realistă, anume, să aducem în zonele cu peisaj elvețian ca Bucovina și Maramureș bătrânii bogați ai Europei. Sigur, scandalul cu azilele groazei nu ne ajută ca brand de țară. Dar ideea era, dacă am completa partea cu turismul balnear cu asistență medicală de lux, am avea o nișă interesantă, mai ales cu niște facilități fiscale (în unele țări, moștenirile sau averile sunt taxate drastic, și unii se mută cu acest gând, cu tot cu pensiile lor mari). În felul ăsta, în loc să plece tinerii noștri în Italia, mai bine să-i aducem aici pe cei mai bogați dintre bătrânii lor. Ceea ce nu ar schimba echilibrul demografic pe termen lung, ar fi doar un export de asistență medicală, într-o Europă îmbătrânită. În fine, revin la subiectul de azi:
Ca să ilustreze cât de interdependentă e lumea globalizată, a dat exemplul cu Apple, Tesla și nVidia. Partea de soft e scrisă în California, unde sunt și investitorii și profitul. Cipurile sunt făcute în Taiwan cu mașinării olandeze (în care tot America investește, de fapt).
La celălalt pol al profitului sunt cei care lucrează în minele de cobalt și litiu ale Africii, care nu se aleg cu aproape nimic, decât mâncare, de azi pe mâine. Monopolul exploatării mineralelor respective îl are Glencore, prezentată ca firmă elvețiană. De fapt, e vorba de Mark Rich, evreu american, care e și exportatorul numărul 1 al cerealelor din România. (Am vorbit zilele trecute de povestea lui fascinantă, cum a fost grațiat de Clinton, iar avocatul lui de Bush și Trump.)
Undeva pe la mijloc pe acest lanț ar fi China, unde se petrece mare parte din asamblare. Și Sima ne dă de exemplu fabrica Foxconn, cu 1 milion de angajați. Cum eficiența ei nu putea fi organizată decât militărește. Că angajatele au 5 minute să facă pipi la oră fixă, câte 50.000 odată. Salariații nu pierd vremea cu transportul, că au cazare asigurată. În fiecare pat se doarme în trei schimburi, când unul e în tură la muncă, altul doarme. Tot acolo s-au montat plase anti-sinucidere, pentru angajații mai puțin entuziaști.
Când trăia eroul hipsterimii, Steve Jobs, costa 3 dolari 40 asamblarea unui iPhone, pe care îl vindea cu peste o mie de dolari. Un angajat din lagărul de muncă de la Foxconn nu-și permitea să-și ia din câștigul pe un an telefonul, din care asambla cine știe câte mii. Iar în mărinimia lui, omul cu helancă neagră le-a mărit câștigul la 6 dolari bucata. Dar au devenit ineficienți, că deja câștigă prea bine, și corporațiile își mută din fabrici înspre India, Vietnam și alte locuri.
Aici e o diferență de viziune, pe care n-ai cum s-o explici cuiva extaziat de cât de profitabilă o fi fost investiția lui în Apple sau Tesla, de cât de bine se mișcă iPhone-ul. Și globaliștii, care se ascund după confuzia cu globalizarea, încearcă să profite de slăbiciunea pentru consum a unora și să le facă falsa ofertă „totul sau nimic”. N-ai voie să comentezi nimic la noua normalitate, pentru că fără ea n-o să mai ai iPhone să stai pe Facebook și internet. O să-ți taie Netflixul.
Unii spun că e o problemă de valori, dar poți să zici că e o chestie de gust. Dacă prețul pentru cel mai performant telefon e patul în care dormim cu schimbul și fabrica unde facem pipi cronometrați, e un preț prea scump. Și, la o adică, pot să trăiesc și cu un telefon mai prost și fără telefon deloc. Bravo ție că ai făcut niște milioane pariind pe acțiuni. Dar nu mă impresionează că nVidia a ajuns la 3,3 trilioane valoare de piață, după ce a depășit Microsoft.
Există lucruri mai importante decât rata de profit a unei firme, produsul intern brut al unei țări și la câți nanometri au reușit să miniaturizeze tranzistorii pe o plăcuță de silicon. Sunt sătul de „nu-ți place capitalismul, du-te în Coreea de Nord”, iar „nu-ți place globalizarea, n-o să mai ai internet” – e din același registru. Sunt creații umane care pot și trebuie criticate.
Da, trebuie să îți găsești un loc sub soare într-o lume globalizată, să participi la niște lanțuri globale de producție, să ai o anumită productivitate, să rămâi competitiv măcar în câteva domenii. E o utopie să crezi că poți ținti direct vârful lanțului speculativ, devenind California, pentru că acolo de fapt e vorba de niște capitaluri inegalabile, nu doar de vreo ambiție aparte. E ca și cum ai propune să te apuci de ceasuri și bănci, ca Elveția, o fantezie. Și nici măcar California nu mi se pare o țintă de invidiat, cu toate contrastele ei.
Majoritatea lucrurilor pe care le folosim n-au nevoie de cea mai avansată tehnologie a momentului. Pentru tot ce ne luăm de îmbrăcat, mâncat, încălțat poți folosi liniștit metodele de fabricație de acum 50 de ani. Și s-ar putea să fie chiar mai bune, nu la fel de ieftine ca aduse din Asia. E posibil ca pentru mulți să fie un sacrificiu prea mare să renunțe la acest stil de viață, de consumator cosmopolit și un ideal să fii o rotiță în cel mai rentabil mecanism global creat vreodată. Dar poate unii vor altceva pentru viitor.