Semnificația ratată a ultimelor alegeri

În prima parte a articolului, am rememorat cum a evoluat percepția mizelor în marile confruntări electorale de după 89. Și constatam dispariția din dezbaterea actuală a celor două mari teme polarizante ale tranziției, care au mobilizat milioane de votanți în „stânga și dreapta”, bătălii epice împotriva comunismului și corupției. Acum ne vom concentra pe prezent.

Cele două blocuri stânga-dreapta au fost înlocuite de câțiva ani cu versiuni noi ale lor, prin marea dispută între globaliștii progresiști și suveraniștii tradiționaliști. Nu e primul vot dominat de această prăpastie, după ce vechile partide de stânga și de dreapta au fost concentrate într-un centru indistinct al stabilimentului. Dar e prima confruntare prezidențială în care se întâmplă asta la noi.

Fenomenul e întâlnit pe tot continentul, unde centrul e asediat de apariția partidelor „anti-sistem”. La noi a apărut cu întârziere din lipsa ofertei naționaliste până acum cinci ani, dar a fost accelerat de „comasarea” PSD și PNL în coaliție și de înglobarea unui partid mai nou, USR, în coaliția care a guvernat în timpul restricțiilor pandemice.

Pe marginea acestor mari blocuri au fost brodate prin propagandă o serie de teme conexe și frici iraționale, în care realitatea a fost împletită și copleșită de imaginar. A fost marea temă geopolitică est-vest, cu tot felul de spaime asociate, de la pericolul extremist la asaltul LGBT. La suprafață, a învins teza propagandistică a „pro-europenilor”, care au dominat copios presa clasică, prin care au reușit demonizarea celorlalți ca „pro-ruși”. Pe internet, prin adâncirea unor bule partizane compacte, fiecare și-a găsit confirmarea propriilor înclinații și motive de radicalizare tot mai intransigentă.

Bătălia e departe de a se fi tranșat, mai ales că în finala rejucată au pătruns exponenți mediocri și lipsiți de carismă ai celor două curente, care mai curând au mobilizat contra-votanții decât au entuziasmat tabăra proprie. Prezența mare (de 65%) a dat o legitimitate nemeritată unei farse electorale, survenită după interdicții succesive de a candida pentru doi dintre liderii suveraniști, Diana Șoșoacă și Călin Georgescu, procese intentate politic pentru delicte de opinie și un tur întâi anulat fără dovezi serioase. E limpede că în asemenea condiții, consensul nu poate fi impus cu forța de sus în jos și că rănile se vor redeschide cât de curând.

miezul absent

Aceste poziționări vagi, de partea unui „bine” ideal și slab precizat, împreună cu subiectele emoționale, hrănite de imaginație, au sugrumat temele reale ale acestui moment istoric. Le pot sintetiza în trei capitole majore ca: tema libertății, a independenței și a identității. Cele trei sunt strâns corelate și într-un punct atât de grav încât sunt subiecte existențiale, care țin de însăși supraviețuirea națiunii române. Din ele derivă altele, de maximă importanță ca: demografia, economia și democrația.

Dar au fost evitate, tratate înșelător, în cel mai bun caz superficial, dacă nu cu rea credință. Ceea ce mi-a creat convingerea că alternativa reală nu a existat și m-a făcut să nu iau parte nici la vot, nici la agitația electorală de dinainte. Prin prezentarea lor se va vedea și de ce am respins teoria votului util sau a „răului mai mic”. Căci, se va spune: din moment ce convingerile și preocupările mele rezonează cu naționalismul, de ce nu am dat credit celor care măcar simulează poziția corectă sau se apropie mai mult de ea? Pentru că nu mi-a creat niciunul impresia că ne va abate de la programul fixat deja.

Și am să dau un exemplu din etapa invocată data trecută: să presupunem că aș fi avut convingeri de cu totul altă nuanță, dacă eram comunist, bunăoară. Ar fi servit la ceva să optez în anii 90 pentru foștii comuniști ai lui Ion Iliescu, când știm retrospectiv că aceia au făcut același gen de privatizări și reforme, chiar mai decisive decât cele făcute de „anti-comuniști”? Nu. Ar fi fost doar o amăgire. Un comunist lucid ar fi realizat încă de la începutul tranziției (sau cândva pe parcurs) că acea variantă nu exista nici la stânga, nici la dreapta, și că societatea va arăta la final după șablonul celor capitaliste. În mod analog, un naționalist lucid de azi poate înțelege că linia lui de gândire n-a avut un exponent în finală, nu e nici măcar permisă și că oprirea marilor transformări, care dizolvă statul național sau societatea tradițională e ceva mai complicată decât a pune o ștampilă într-un pătrățel într-o duminică.

În cele ce urmează, voi explica mai pe larg această convingere, înnodând firul de unde l-am lăsat în articolul anterior.

prezentul globalizării

În 2004, România e invitată să devină membră NATO, iar în 2007, începe integrarea în Uniunea Europeană. În presă se vorbise obsesiv despre „intrarea în NATO”, încă de la mijlocul anilor 90. Cei mai cinici spun că a fost, dimpotrivă, intrarea trupelor NATO în România, din 2007, când începe să fie organizată baza de la Mihail Kogălniceanu. (Ironic, liberalul care citise actul proclamării Independenței în 1877.) Ambele aderări au fost privite ca o uriașă așteptare populară și o acceptare (cu chiu cu vai) a noastră „la masa bogaților”.

Treptat avea să se afle că fuseseră plătite la modul grosolan prin cedarea unor monopoluri cheie și resurse uriașe (ca acelea deținute de Petrom), asezonate cu contracte scandaloase (ca al autostrăzii Bechtel) și uriașe achiziții de armament mai nou sau în pragul casării. Dar atunci și peste un deceniu după, un curent euro-sceptic fie nu exista, fie era cantitate neglijabilă.

„Dezvrăjirea” Occidentului venea la pachet cu transformări în interiorul lui. Pe măsură ce ne apropiam și ne afundam în ea, Uniunea Europeană semăna tot mai puțin cu idealizarea ei ca apărătoare a civilizației europene, etalon de cinste și anti-comunism. Și se prefigura tot mai mult ca o versiune actualizată a Uniunii Sovietice, în care birocrați aleși prin metode oculte dictează țărilor măsuri impopulare. Ne ciocneam de programul ei agresiv de promovare a tuturor aberațiilor sexuale, care reproducea o direcție venită dinspre America.

Ambele se transformau din promotoare ale libertății sub toate aspectele, în societăți conduse tehnocratic, în care tehnologia era folosită pentru supraveghere și control. Corectitudinea politică aducea o listă în creștere de subiecte tabu, despre care elitele vorbeau într-o limbă de lemn tot mai diferită de vorbirea firească. Subiecte despre care omul de rând deja e dresat să-și țină gura. Occidentul era și încă e mult mai prosper decât Estul, dar semnele unui imperiu în declin, îmbătrânit, erau peste tot, sesizate mai întâi de cei instalați în diaspora. Militarismul Americii, pentru motive tot mai puțin credibile, nu putea ascunde această lipsă de vlagă.

De la un proiect voluntar și popular al unei piețe comune, UE devenea o foaie de parcurs obligatorie către o Federație Europeană, în care statele membre se topeau fără a mai putea da înapoi. Nu asta ne fusese înțelegerea asumată prin tratatul de aderare, oricum neînțeles de public. Mai gravă decât această dizolvare politică a statelor, era politica de dizolvare a popoarelor bătrânului continent nu atât prin circulația europenilor în spațiul comun cât prin importul a zeci de milioane de arabi, indieni, africani, mulți de religie musulmană.

Distrugerea industriei comuniste, chiar a claselor sociale asociate ei, e un fenomen pasager, din care îți mai poți reveni. Fabricile se mai reconstruiesc, se nasc alți oameni, care își găsesc alte ocupații. Dar înlocuirea popoarelor însele e un fenomen ireversibil, realizat prea târziu de națiunile occidentale, care au acum toate oprirea migrației ca prioritate de căpătâi a partidelor anti-sistem. Nu însă și la noi. Lipsa de opoziție energică la această schimbare totală garantează același rezultat ca în anii 90, când au fost demantelate vechile industrii și mulți români presați să-și părăsească țara.

alegerea stăpânilor

La noi, pierderea controlului asupra resurselor și centrilor de decizie în economie ne-a adus tot „post factum” în fața unui curent popular care contestă totala supunere față de țările Vestului. E o temă puternică a suveranismului românesc; atât de populară încât chiar și partidele puterii ca PSD, PNL sunt nevoite să mimeze măcar în campaniile electorale că sunt de acord cu abandonarea slugărniciei. „Să nu mai stăm în genunchi”, zic până și cei aprobați de ambasade.

Faptul subliniază ideea că un popor educat, conștient de niște teme cruciale, face mai mult decât un partid de o anumită nuanță, care „spune ce trebuie”. Pentru că poate pune presiune pe toate partidele să nu se ducă într-o anumită direcție. În timp ce un popor naiv, care discută fleacuri și e vrăjit de vedete politice, sloganuri, stegulețe și sigle, se va mobiliza să voteze „schimbarea” sau „speranța”, fără să impună celor aleși să și respecte anumite promisiuni. Iar în final, nu se va alege cu mare lucru.

Aici intervine o mare surpriză, pentru că AUR și independentul Călin Georgescu au făcut un viraj brusc până și de la această temă a neatârnării. După neașteptatul divorț de Europa al Americii lui Donald Trump, suveraniștii noștri au devenit în cel mai bun caz semi-suveraniști. Adică s-au agățat de imaginea lui Trump, ca o infirmare a tezei nedovedite că ar fi „pro-ruși”, atât de viguros, încât s-au transformat într-un fan club penibil al stăpânilor de peste Ocean. Compromisurile la care erau dispuși pentru a fi acceptați se anunțau la fel de mari ca ale celorlalți. O „partidă națională” n-a existat în cursă, dincolo de steaguri fluturate și costume populare, ci doar o întrecere între cei care doreau supunere față de Europa (dar împotriva popoarelor ei) și cei care doreau supunere față de America și Israel.

Exista o diferență majoră în cele două oferte: vest-europenii se arătau deciși să intre în război de partea Ucrainei, servindu-ne drept carne de tun. În timp ce Trump negocia o pace separată cu Putin (pentru el, nu pentru vasalii europeni). Dar această iuțeală de mână miza pe nebăgarea de seamă a restului lumii că europenii se implicaseră în acest război în interesul Imperiului American. Țările UE își sabotaseră propriile interese economice prin sancțiuni impuse furnizorului de energie mai ieftină pentru industrie și pentru a menține hegemonia dolarului. Ele închiseseră ochii la acte de sabotaj ca distrugerea conductei ce alimenta Germania cu gaz. Și ambalau ocupația militară post-belică în „servicii de securitate” pentru care ocupații erau scoși datori, ba încă se întreceau în a promite că vor cheltui tot mai mult pentru ea.

Încă nu știm cum se vor tranșa negocierile în desfășurare (mai nou, Trump amenință Rusia cu sancțiuni încă mai mari și nu a întrerupt nici livrările de arme). Cel puțin în timpul campaniei rejucate de la noi, păreau să curgă spre consemnul ca America să se retragă dintr-un război imposibil de câștigat, pentru a-și reface finanțele sau a se concentra pe alte fronturi în Iran sau în China. Dar să lase moștenire supușilor europeni războiul ucrainean și costisitoarea reconstrucție a ce rămâne din Ucraina; poate chiar escaladarea conflagrației pe „flancul estic”, pilotat de franco-britanici. Aici tandemul Georgescu-Simion venea cu o ofertă mai pacifistă, în timp ce Nicușor Dan se arăta dispus să meargă cu inconștiența până la a vorbi de pregătiri de război „pentru a avea pace”.

Doar că, dacă războiul se va extinde până la urmă la noi, cârligul va fi probabil Republica Moldova, prin focarul rusofil din Transnistria. Și aici apărea un paradox, că unionistul Simion, inexplicabil de impopular peste Prut, ar fi putut fi pus de Washington să justifice chiar cu mai mult aplomb implicarea noastră într-o escaladare de acest tip. Așa, solidaritatea soroșistă dintre Nicușor și Maia Sandu va avea o mai mică vibrație patriotică, dar rămâne un pericol.

De subliniat că în campanie „pro-europenii” și-au mai permis să bombăne câte ceva despre Trump, iar „suveraniștii” să se burzuluiască la Ursula. Dar ajunși la putere oricare din ei ar fi devenit concesivi cu toți cei trei poli de putere: America, Israel și UE, indiferent de care dintre stăpâni se simt mai apropiați. Oricum, competiția slugărniciei devenise atât de ridicolă, încât postacii „suveraniști” îl acuzau pe Nicușor Dan că ar fi prea dur cu Beniamin Netanyahu, pe care ar fi urmat să-l aresteze, spre îngrijorarea acestor „naționaliști” și buni creștini îngăduitori cu genocidul. (Promisiune pe care nici măcar nu o făcuse, ca să fie absurdul total, dar Simion o invocase în singura dezbatere televizată la care s-a dus.)

minciuna triumfătoare

Tema de campanie, care a avut cel mai mare succes, dovedindu-se decisivă, a fost și ea total falsă: anume că Simion și AUR ne vor scoate din Europa, îi vor periclita „valorile” neprecizate, ne vor întoarce spre Rusia și vor prăbuși economia deja falimentar de îndatorată de „pro-europeni”. Pentru ea s-a orchestrat o mare operațiune a fricii și a fost urnit cu câțiva bănuți la vale și cursul leu-euro – ținut artificial la un nivel fix de aproape cinci ani de când tot importăm o inflație galopantă dinspre dolar și euro.

Totuși, tema avea un sâmbure de adevăr, de cu totul altă natură, care explică de ce a prins minciuna. România s-a schimbat sociologic nu doar prin dispariția majorității păturilor țărănești și proletare, dar și prin apariția unei noi clase de oameni prosperi în diverse grade. Sunt de la cei mai nerușinați profitori, îmbogățiți necinstit, la cei mai harnici și educați, cu cariere făcute pe merit, la cei care au agonisit o brumă de avere trudind pe afară, la tinerii care încă n-au mare lucru dar visează joburi bine plătite într-o multinațională ori să-și încerce norocul în alte țări. Ei pot fi conservatori în concepții, patrioți și chiar foarte critici cu vesticii, dar prudenți în a-și risca portofelul pentru idei. 

Decisiv aici a fost bazinul electorat al PSD, unul deschis de pe vremea lui Liviu Dragnea la criticarea Europei, dar materialist, moderat și mai atent la indexările de pensii și de salarii pentru bugetari. Acel segment e de partea nostalgicilor împotriva anti-comuniștilor, detestă programul „progresist” al USR și PNL, dar încă nu e convins să basculeze deplin într-o zonă „reacționară”, care nici nu are o alternativă geopolitică clară. Acel electorat n-a fost tranșat decisiv, ci scindat și a stat în expectativă. Nemulțumirea satelor și orașelor mici sărăcite a fost deocamdată insuficientă, dar criza economică abia începe.

(va urma)