Schema UE de ajutorare a politicienilor și bogaților

Prin rotație, marile puteri pun în funcțiune tiparnița băncii centrale, prin care politicienii și marii speculatori financiari din spatele lor își cresc influența și avutul. Statele Unite au patentat metoda, chinezii au depășit-o cantitativ, japonezii sunt recordmenii în procente. Acum a venit rândul UE, care preia ștafeta și lasă baltă responsabilitatea fiscală. Schema decurge cam așa:

Primele care primesc banii ieftini, produși din neant, sunt marile conglomerate financiare, cumpărătoare de titluri de stat. Politicienii pot ieși să anunțe mândri că țara se poate îndatora acum ieftin, s-a găsit cine să le cumpere obligațiunile cu bani din celălalt buzunar al statului.

Teoretic, pentru România, îndatorarea la costuri mai mici ar fi chiar șansa dezvoltării. Dar nu există precedente istorice recente, când împrumuturile să fi fost folosite pentru o economie mai competitivă. Dimpotrivă, e o bună scuză pentru iresponsabilitate și amânarea reformelor.

Surplusul de lichiditate, se revarsă apoi spre burse, acțiunile se umflă. Politicienii ies și spun: iată, piețele ne-au confirmat, uitați cum duduie. Care piețe? că nu mai există capitalism de mult, doar pariuri speculative.

Conform teoriei, banii încep să se reverse „în economia reală”, prin băncile comerciale, care accelerează creditarea. Primii serviți sunt clienții statului, cei care prind primele contracte preferențiale pentru „investiții”. Prin ei, sistemul își consolidează influența – marii brokeri de lobby împart câte ceva cu ONG-urile arondate, mai cumpără trusturi de presă și politicieni.

Vin la rând marile corporații, care se califică pentru credite cu dobândă joasă. Cu aceste fonduri, vor putea face achiziții, fuziuni, extinderi pe „piețele emergente”. Micii rivali de la periferie sunt sufocați și eliminați cu ajutorul acestui șuvoi de cash și prin volum, nu neapărat printr-o eficiență mai mare.

La spartul târgului, frimituri din ce-a produs tiparnița de bani ajung și la firmele nearondate, respectiv la simpli salariați. Dar până atunci, inflația deja le-a erodat puterea de cumpărare, încât au mai mult de acoperit decât de primit în urma beției financiare. Până atunci, deja băncile, care au rulat fonduri cu dobândă zero emise de stat, deja țipă că au nevoie de pachete de salvare, ca să nu se prăbușească sistemul, sau „piețele” dau semne de impacientare în absența unui nou pachet stimulativ de „creștere economică”.