Războiul cu drone, în etapa cruzimii
Cât timp presa occidentală bagă cărbuni în sobă pentru un nou război, în Siria sau în Iran, după ce ultimele războaie, din Serbia, Afganistan, Irak sau Libia s-au încheiat „atât de bine”, iată cum arată războiul modern „la sol”, sau mai bine zis la joasă altitudine. Dronele par un fel de jucării, manevrate din joystick și dotate cu camere de filmat, suficient de puternice încât să îi arate pilotului și expresiile feței celor pe care îi ucide, din confortul unui scaun de birou. Iată mărturia unui astfel de pilot:
”În trecut eram pilot în misiune. Aruncam bombele, nimeream ţintele, însă nu aveam nicio idee pe cine loveam. Acum pot să le văd feţele. Îi supraveghez ore în şir. Mă uit cum se joacă împreună cu soţiile şi copiii lor. Când îi prind singuri nu am nicio reţinere să-i ucid. După atac, urmăresc cum scot cadavrele din casă, văd femeile cum plâng îndoliate. Nu e ca la PlayStation. E cât se poate de real. Munca mea presupune să urmăresc şi ce se întâmplă după încetarea atacului aerian. Număr cadavrele şi urmăresc înmormântările”
E vorba de un război care, teoretic, nici nu există. Nu se încadrează nici în aberanta categorie de „lovitură preventivă”, pentru că împotriva Pakistanului nu s-a emis nicio declarație de război. Culmea, Statele Unite continuă să furnizeze ajutoare financiare consistente administrației pakistaneze, în speranța că îi vor păstra pe politicienii locali în sfera lor de influență. Cum remarca ironic un comentator: „n-am putea măcar să nu le mai dăm bani și să ne urască gratis?”.
Marele avantaj al „terorismului” e că nu are o capitală, pe care să o poți cuceri. Lupta cu el poate dura la nesfârșit. Nici nu trebuie să convingi lumea să se înroleze. Atâta timp cât sistemul bancar fracționar îți permite să tipărești bani fără o valoare în spate, iar inflația îți permită să impozitezi pe neobservate prezentul și viitorul, industria militară își va crea propria piață și propria cerere.
Publicitatea intră și ea în acest mecanism auto-hrănitor. BBC a publicat o fotografie cu un copil, care sare peste un șir de cadavre în saci albi, dintr-o morgă improvizată, ca ilustrare a unui masacru din Siria. Autorul fotografiei a recunoscut-o: era din timpul războiului din Irak. E grăitor pentru selectivitatea memoriei colective că o imagine de un asemenea impact nu a fost reținută decât de fotograf. În mințile noastre altele sunt bornele.
La fel de important la cuvântul „terorist” e că poți să îl aplici oricui vrei. Poți să i-l aplici lui Obama, care aprobă raidurile nocturne cu drone? Nu poți, pentru că e singurul politician care a primit premiul Nobel pentru pace, pentru promisiuni electorale. Poți să i-l aplici lui Vladimir Putin pentru genocidul din Cecenia? Dacă ești ziarist rus, s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl scrii, înainte să îți explodeze mașina. Poți să îl numești terorist pe Benjamin Netanyahu, care în ultimul an cum prinde un microfon deschis pe undeva își amenință vecinii cu bombardamente „preventive”? Nu poți, pentru că ai fi automat un „antisemit” nenorocit. Poți să spui despre mercenarii yemeniți, înarmați și trimiși în Siria să îl dea jos pe Asad și regimul lui de clan, de tip securistic? Nu poți, pentru că aceia se numesc „luptători pentru libertate”, „rebeli”, „activiști pentru drepturile omului” sau „armata de eliberare”.
E posibil ca unele masacre din Siria chiar să fie reale. Nu ca româncele, anunțate moarte și descoperite în viață. Regimul semi-dinastic al liderului sirian seamănă cumva cu Securitatea lui Ceaușescu, nici el nu se obosește cu algerile, iar torturarea oponenților e la ordinea zilei. Problema nu e lipsa forței militare și a tehnologiei, pe care NATO ar putea-o folosi. Problema e că războaiele de eliberare din ultimele decenii au fost urmate de rezultate catastrofale. Spre deosebire de Europa Occidentală, reconstruită și cu ajutorul Planului Marshall, de Coreea de Sud sau Japonia, ceea ce urmează după violența, zice-se necesară, nu e deloc încurajator.
După ce a preluat puterea, Lenin a decretat: „Pentru a avea omletă, trebuie să spargi ouăle!”. La câțiva ani, un jurnalist occidental a vizitat Uniunea Sovietică și i-a spus: „Tovarășe Lenin, văd foarte multe lucruri sparte, unde e omleta?”.
