Noua Dreaptă socialistă

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.