La ora târzie la care scriu, lista oficială cu miniștrii nu a fost anunțată. Aș fi vrut să aștept până după acel moment, ca să nu vorbesc pe supoziții și bârfe, dar voi fi departe de televizor și internet câteva zile, așa că îmi spun acum prima părere despre numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu. Sper să nu vă dezamăgesc, dacă nu aveți vreme să citiți mai departe, pe scurt, sunt de părere că omul merită o perioadă decentă de probă. Nu un cec în alb doar pentru că e tânăr și erudit, ci un interval de câteva luni în care să avem ce decizii comenta. Sunt mirat de siguranța cu care e clasat deja, de unii atât de siguri că au darul predicției fără greș.
Nu sunt dintre cei care au realizat ieri că îl simpatizează intens sau îl detestă pe Mihai Răzvan Ungureanu. Cum tocmai îmbătrânisem încă un an în preziua numirii, am reacționat ca nenea Trahanache, cerând puțintică răbdare. Momentan intuiesc o singură trăsătură de caracter a personajului: carierismul. Tipologic, omul pare guvernat de o ambiție serioasă de a urca ierarhiile sociale și profesionale. Are o valiză de diplome și mai multe decorații de la șefi de stat decât un veteran de război. Colecționează titluri și funcții cu frenezia cu care Poponeț se îndrăgostește. Există două-trei explicații posibile pentru ascensiunea amețitoare a celui mai tânăr șef de diplomație pe care l-a avut România.
Prima e invidios-conspiraționistă. Intră în riscurile intersectării cu un serviciu secret. În urmă cu mai mulți ani un ofițer SRI a încercat să îl racoleze, iar reacția tânărului absolvent de facultate a fost spectaculoasă și curajoasă: a povestit asta într-o conferință de presă. De aici încolo, crede fiecare ce vrea: fie că e un tip deosebit de curajos și fără compromis, fie că tânărul avea deja un angajament în altă parte. Tot din interiorul instituției au apărut și primele insinuări, cel mai explicit din partea lui Nicolae Ulieriu. Studiile iudaice l-au pricopsit destul de ușor cu ștampila de agent Mossad (deși cred că serviciile astea nu sunt atât de previzibile, totuși). Colaborările la simpozioane sponsorizate de B’nai’Brith (un influent club evreiesc, inspirat de organizarea și ritualurile lojelor masonice) întregesc și ele aerul misterios al șefului spionilor români. Lumea se pregătește de război în Orient și de o posibilă rediscutare la ONU a statutului Palestinei, așa că și Marele Licurici ar putea avea interesul să aibă aliați predictibili în politica externă, numai că pe noi politica internă ne frământă mai tare. Dacă e adevărat că la negocierile privind cabinetul nu s-a arătat interesat decât de menținerea colaboratorilor de la Externe și Afaceri Europene, pare un prim pas cu stângul. Sper să realizeze că în politica externă România are puțin spațiu de creștere unde e poziționată acum, și că adevăratele bătălii sunt pentru reforme acasă. Când îl vom vedea la lucru, ne vom lămuri dacă Ungureanu a fost ajutat să promoveze și să se acopere cu onoruri de o mână nevăzută, sau dacă toate aceste speculații sunt doar vorbe aruncate de cei pe care i-a refuzat.
A doua explicație pentru ascensiunea sa ar fi că Răzvan Ungureanu e pur și simplu un om înzestrat intelectual și perseverent, care și-a făcut singur dreptatea de a reuși. Evident, asta e o explicație care n-are niciun haz, pentru noi, care ne batem capul cu ziua de mâine. I-a avut ca mentori pe reputații Alexandru Zub și Andrei Pleșu, iar ultimul înțelept al Partidului Liberal, Neagu Djuvara, l-a nominalizat încă de anul trecut ca pe o persoană potrivită funcției de prim-ministru. Oricât am crede că oamenii reușesc în viață doar ajutați de proptele obscure, cel puțin inteligența și cultura nu pot fi mimate atât de convingător.
În fine, a treia explicație pentru traiectoria lui Răzvan Ungureanu ar fi una psihologică: nu e omul nimănui, doar al propriilor sale ambiții. Culmea, de asta se leagă și speranța mea. Orgoliul lui Mihai Ungureanu e incompatibil cu postura de om de paie pe care i-o atribuie unii. Dacă anul 1989 trecea pe lângă noi ca pe lângă chinezi, Răzvan Ungureanu ar fi promovat la fel de metodic chiar și mai sus de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, în care l-a prins Revoluția. Mă gândesc cu groază câte lozinci în obositoarea limbă de lemn a apucat să învețe tânărul tocilar pentru a fi remarcat și promovat. O fi crezut în ele, i-o fi părut rău că s-a stricat daravela pe nepusă masă în decembrie? O fi învățat tot de ochii lumii și bibliografia la fel de plicticoasă de la Inițiativa pentru Cooperare în Sud-Estul Europei? Cum spuneam, această sete de glorie a lui Ungureanu e speranța pe care mi-o pun în el, cea care ar putea să îl determine să rămână rece la toate găștile producătoare de bani, care roiesc în jurul puterii. În aceste două decenii de tranziție am avut câteva sute de politicieni încurcați în scandaluri jenante legate de repartiții de apartamente și construcții ori mobilări de vile. (Ultimul exemplu ilustru e chiar Traian Băsescu.) Acest orizont mărunt al politicianului de tranziție mi se pare strigător la cer și descurajator pentru orice om decent, care ar vrea să se implice. Răzvan Ungureanu cel puțin nu pare genul acesta de gheșeftar. Momentan nu are nici automobil.
Dacă ambiția asta se confirmă și ia forme concrete în gesturi publice semnificative, acesta poate fi marele pariu al lui Traian Băsescu. Un moștenitor deloc docil, care să îi preia electoratul dar nu și păcatele. Altfel, numele Băsescu va fi dus mai mai departe doar de EBA, probabil prin cluburi. Ca inteligență, Răzvan Ungureanu îi poate spulbera pe glumeții Ponta și Crin, la pachet cu Daniel Constanting, ba le poate da și o lecție de decență și civilizație.
Pentru început, marele handicap al lui Ungureanu e paralelismul cu noțiunile economice. Dacă reușește, pariul va fi însă unul cu bătaie mai lungă decât ar fi fost un tehnocrat economist, care să administreze scrupulos bugetul, dar fără ambții și anvergură politică viitoare. Dar exemplele de gâturi frânte de intelectuali galonați intrați în politică sunt cu nemiluita. Baconschi a eșuat aproape exclusiv pe greșeli neforțate, deși pornea cu un profil similar. Ca să nu mai spun că din același mediu academic al istoricilor universitari ieșeni răsărise acum câțiva ani și un alt tânăr studios: Gheorghe Onișoru, cel pe care acum toată lumea nu și-l mai amintește decât pentru blatul de zile mari pe care l-a făcut cu sistemul la CNSAS. Vom trăi și vom vedea.
În privința componenței cabinetului, două mi se par pierderile majore: din noul guvern nu vor face parte Andreea Paul Vass, un politician cu pregătire economică și perspective certe, răpusă de o presă misogină și vulgară, nici Daniel Funeriu, cel mai reformist membru al cabinetului Boc. Înlocuitorul lui Funeriu de la Educație e un „polisportiv” instruit în medicină veterinară și științe politice, dar are calitatea că seamănă izbitor cu Newman, poștașul din Seinfeld. O tânără speranță ar putea fi și Bogdan Drăgoi, dacă nu cumva greutatea Ministerului Finanțelor se va dovedi strivitoare. Lista potențială e completată cu copii de bani gata, ca Răzvan Mustea, blindați cu diplome de aici și de afară. Claudia Boghievici, de pildă, s-a afirmat ca învățătoare, după care a urmat la foc automat trei masterate la aceeași facultate și un colegiu de apărare. Alături vin protejații ca Alexandru Nazare și Cristian Petrescu. Sper să fi scăpat măcar de tineri de tipul Cristian Boureanu. Cum spuneam, la această oră nu am decât nume vehiculate de presă. Să vedem cum joacă echipa de tineret și să-i judecăm după fapte nu după CV-uri.