evadare.ro

Manualul de victimologie – materia de care ai nevoie ca să reușești în viață

Când televiziunile de știri se frământau că nu există majoritate ca s-avem guvern, în Camera Deputaților s-a atins un consens la limita unanimității. 270 de voturi pentru, 8 împotrivă, 25 abțineri, 3 voturi neexprimate. Vot zdrobitor în favoarea unei noi materii școlare – deși câteva ore mai târziu, președintele anunța că elevii nu se pot întoarce în clase până nu li se vaccinează profesorii. Greu de spus care sunt victimele: elevii, profesorii, părinții? Nici care vor fi agresorii, dacă vor începe să se certe între ei. E limpede că avem nevoie de un manual de victimologie, să studiem temeinic problema.

Unii vor spune că nu era momentul oportun să aglomerezi elevii cu o nouă materie, că și așa au lacune acumulate de la atâta școală online și școală altfel. Sau că elevii știu deja despre Holocaust din filmele de pe Netflix, HBO și ProTV, de la cinema, din documentarele de pe History, Discovery, National Geographic, din ziare, de pe YouTube. Dacă n-au trăit în pădure până la vârsta adolescenței, cred că pot toți să răspundă la întrebarea: „câți evrei au murit în al doilea război mondial?”. Aș fi foarte curios, câți elevi români pot răspunde fără Google la întrebări de genul:

  • Câți români au murit în Revoluția din 1989?
  • Câți români au murit în închisorile comuniste sau în rezistența din munți?
  • Câți români au murit în al doilea război mondial?
  • Câți români au murit în primul război mondial?
  • Câți români au murit în răscoala de la 1907?
  • Câți români au murit în Războiul de Independență sau în total în războaiele cu turcii?
  • Câți români au murit în persecuțiile și ocupațiile unor provincii istorice de către maghiari, austrieci, ruși…?

Chiar vă invit să faceți acest test, măcar cu una-două din întrebările de acest gen cu adolescenți, tineri din cercul dumneavoastră. Ba chiar și cu adulți.

Aș paria că același rezultat dezamăgitor îl veți obține și pe alte meridiane, întrebând oriunde în lumea occidentală despre mumărul rușilor, chinezilor, nemților, americanilor, englezilor, care au pierit în al doilea război mondial. Asta pentru că nu toate victimele sunt egale și memoria colectivă a fost învățată să le prioritizeze după alte criterii decât cel numeric.

Victimologia e dogma fundamentală a mentalității moderne de tip occidental. Dar contează doar victimele învingătorilor. Victimele care contează mai puțin mediatic vorbind sunt victimele învinșilor. Altfel am vorbi despre Dresda, Hiroshima, Nagasaki, Stalingrad fără încetare.

Jertfa e temelia primară a religiozității, sentiment de care nu e scutit nici intelectul secularizat. După remarca lui Rene Girard, creștinismul e singura religie scrisă din perspectiva victimei. Și singura în care e denunțat mecanismul violenței colective, care rupe cercul perpetuu al răzbunării în numele victimei. Cea care obligă mintea să își iasă din limitele firești pentru a concepe un Dumnezeu care Se jertfește, devine victimă, moare și înviază, triumfând asupra morții.

Nietzsche nu a înțeles această profunzime a creștinismului și a căutat să îl degradeze prin presupuneri de ordin psihologic, numindu-l o religie de sclavi. Pentru că lua locul violenței exemplare a păgânismului.

Modernitatea a luat de bună eticheta pusă de Nietzsche și a căutat să făurească realmente o civilizație în jurul cultului victimei, dar fără transcendent. Un cult artificial, care imită trăsăturile creștinismului, concomitent transformând creștinismul în religie persecutată, eretică în raport cu secularismul. Încă nu avem în română o traducere pentru „woke” – ”trezit”, care e numele dat mai nou cultului și care are prin acea „deschidere a ochilor” o conotație care duce cu gândul la „pocăință”. Cineva „trezit” provine din rândul persecutorilor (cum fusese cazul și lui Saul din Tars), dar a parcus un drum al Damascului (devenind Apostolul Pavel). Statutul lui de urmaș al altora decât al victimelor e răscumpărat când își conștientizează statutul de „privilegiat”, când primește cuvântul revelator (de exemplu „critical race theory”) și devine el însuși propovăduitor. Acele e un trezit („woke”).

Ca în creștinism, noul cult de factură modernă are o ierarhie a victimelor și eroilor. Așa cum au existat sfinți și martiri, există minorități sexuale, femei, musulmani în țări creștine, negri, travestiți… Fiecare stârnește mai multă religiozitate pentru „treziți”, pe măsura suferinței istorice sau actuale, pe care o poate etala. Dar în vârful acestei ierarhii stă destinul exemplar al evreului, ca victimă perpetuă a tuturor epocilor și națiunilor, supus unui sacrificiu unic de către încarnarea diavolului în istorie. Așa cum Sfinții Părinți, ca urmași ai apostolilor, au dezvoltat o întreagă mistică în jurul jertfei de pe cruce, și în rândul unor rabini, urmași spirituali ai fariseilor și cărturarilor, s-a dezvoltat o mistică potrivit căreia poporul evreu are un destin mesianic prin propria jertfă, devenind mântuitor și sacerdot al întregii planete.

Fără această dogmă a victimei, e greu de deslușit ceva din zumzetul modernității. La stânga, cultul victimei a fost ușor integrat într-o narațiune care avea inițial raporturile de David și Goliat dintre muncitor și capitalistul exploatator. Doar că treptat, capitalistul a ieșit din scenă spre culise, întrucât au apărut „treziți”, convertiți în rândul plutocrației. Așa cum Imperiul Roman dăduse împărați, care văzuseră semnul biruinței pe cer, devenind ocrotitori și sfinți. Consiliile de administrație ale corporațiilor și parlamentele s-au umplut de sfinți protectori, „filantropi” – adică iubitori de oameni – pogorâtori de granturi și degrabă ajutători. Ba mulți dintre ei inatacabili decât de păcătoși, căci veneau din neam de victime.

Cu ajutorul lor, lucrurile s-au rezolvat treptat și la dreapta, care de la convertire și-a fixat ca obiectiv să nu mai facă posibil genul de societate capabilă să cadă în păcatul persecuției. Adică să destructureze statul național, identitatea, întinate de păcatul colectivismului și „autoritarismului”.

Împreună, noua stângă și noua dreaptă au născut o altă dogmă – a corectitudinii politice. Ea se asigura că tot muritorul va trece prin purgatoriul refacerii limbajului în mod puritan, încât păcatul victimizării să fie înfrânat înainte de a-i ajunge pe buze. Ba chiar să fie stârpit și din gândire. Stânga cu fervoare religioasă și dreapta cu omnipotența capitalistă asupra media și rețeleleor de socializare, s-au lansat în acest război sfânt al noului limbaj, pentru a crea omul nou pătruns de milă la adresa victimei. Stânga și dreapta s-au unit și s-au întrecut în a-i denunța din sânurile lor pe eretici, pentru a se dezice de cei care nu practică pioșenia față de victimele învingătoare. Stânga vâna tot mai mulți păcătoși ai gândirii și ai vorbei. Acumula noi victime, în cele mai obscure periferii. Dreapta îi denunța pe stângiști ca simpli ipocriți și „adevărații rasiști”.

De la acest cult al victimei, trecând prin activismul corect politic, n-a fost decât un pas la religiozitatea covidismului. Iată victime în chiar timpul nostru: respiră greu la ATI, mor în direct la televizor! Și păcătoșii nu vor măcar să poarte un semn distinctiv pe față, să arate că le pasă! Lumea trebuia trecută prin foc și seringă, pentru a dovedi cine crede și cine nu. Iar necredincioșii puteau să piară, chiar și de foame. „E problema nevaccinaților de unde o să-și procure hrana!” – tuna Noam Chomsky, apostol al stângii progresiste. „E doar o injecție, trebuie să crezi în Știință!” – îl întăre dinspre dreapta și Jordan Peterson, filosoful individualismului recent dezintoxicat.

La nivelul nostru provincial, am avut și noi apostoli ai cultului veacului. Nimeni nu s-a mirat că pe Caramitru, Mândruță, Barna i-am regăsit cu precizie în rândul covidiștilor, zbierând să fie jupuiți de drepturi nevaccinații. Dar ce s-a întâmplat cu corifeii dreptei atlantiste, care mimau că se luptă cu „corectitudinea politică”, cu tirania stângii? Unde-s Baconschi, Papahagi, Patapievici, Liiceanu, Pleșu, Tismăneanu…? De ce tac ei când 70% din cetățenii „demosului” nu mai au voie nici măcar în instituțiile statului „democratic” pe care îl susțin cu propriile impozite și taxe? Parcă denunțarea totalitarismului era profesia lor. Unii au devenit partizani feroce ai dictaturii sanitare, ca Mungiu Pippidi, Sever Voinescu, Cristian Preda, Cristian Pârvulescu.

Tăcerea corifeilor „dreptei” nu-i o surpriză pentru cei care au înțeles că ei intuiseră de la bun început caracterul profitabil al victimei învingătoare. Că pioșenia lor se îndrepta doar către acest gen de victimă, nu și spre victimele perdante la scara istoriei. Genul pe care Hillary Clinton îi numise „deplorabili”. Deplorabilii n-au cult oficial în cetate, nu apar în manuale decât între paranteze sau ca notă de subsol. De li se va pune vaccinaților steaua galbenă în piept, nu contați pe intelectuali să ridice vocea pentru ei. Ei au de scris manuale la Humanitas, nu riscă să fie arătați cu degetul ca ultimii „șoșocari”.

Așadar, deputații români au făcut un mare bine elevilor, dându-le să învețe noua materie. Cu ajutorul ei, vor naviga mai ușor în carieră pe culoarele modernității, vor dezvolta flerul celor mai iscusiți dintre cărturari, știind să aleagă victimele mai importante ale istoriei.

evadare.ro
November 7th, 2021
Mai multe despre: Politica

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.