Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Am amintit în preambul alte câteva moduri de interacționare cu universul și de cunoaștere. Cum procedează misticul, savantul, artistul.
Dar omul politic, cum intră el în relație cu universul dezordonat!? El o face prin intermediul unei ideologii, tot un sistem colectiv, construit în multe generații de eforturile gândirii altora. De astă dată specializată pe buna guvernare a unei societăți. Chiar când ideologiile au un părinte fondator, ele nu pot face abstracție de antecedentele dezbaterilor de milenii înaintea lui. Dar ce e o ideologie? La fel ca formele amintite mai sus de cunoaștere, ea e tot o formă de simplificare și ordonare a haosului universului. Care deopotrivă schematizează și îmbogățește percepția. Așadar, o schiță, un mod de operare, un manual de utilizare a societății, un cod de proceduri pentru politician, un limbaj de comunicare între lider, popor și realitate.
Magazinul Ikea a inventat ceva foarte asemănător, la figurat, cu o doctrină politică. Anume, schița cu instrucțiuni de asamblare. Cu această invenție sclipitoare, ea i-a transformat gratis pe cumpărători în muncitori pentru scurt timp ai fabricii de mobilă. Ideea a permis eficientizare, automatizare, reducerea costurilor de producție, depozitare și transport. A facilitat folosirea automobilului personal pentru ultima etapă de transport. Prin simplificare, a redus și calitatea estetică și fiabilitatea, dar nu căutăm nod în papură. Ce e mai util pentru analogia noastră e să trec în revistă câteva situații în care schița Ikea nu e eficientă. Bat șaua să priceapă iapa ce limitări are însăși ideea de ideologie.
O primă situație în care schița nu ne descurcă e atunci când componentele enumerate în ea nu se regăsesc în cutie. Schița e perfect desenată, e clară, produsul final arată mai frumos ca-n vis, dar e o problemă. În cutie ai un blat de masă, două picioare, 80 de șuruburi și un abajur de veioză. S-ar putea să nu iasă.
În cazul ăsta, e limpede că vei da vina pe muncitorii, care au ambalat produsul, nu pe cel care a desenat excelenta schiță. În politică e exact pe dos. O propunere de societate, care nu poate fi construită din piesele existente, sau nu spune ce trebuie să faci cu piesele de prisos, se consideră utopică, nerealistă. Ea ar putea să devină fezabilă, cândva, dacă s-ar îndeplini anumite criterii în evoluția societății. Aici libertarianismul excelează în inadecvare. Planurile lui par faine pentru un segment mic de populație, tineretul activ, instruit și competitiv, preponderent masculin. Societatea pe care o promite elimină risipa de resurse cu minim de resurse umane, lăsând în seama optimismului soarta celorlalți. Alteori, dimpotrivă, cere pentru eficiență un aflux masiv și urgent de mână de lucru ieftină de pretutindeni, fără să-și bată capul cu integrarea lor în perioadele de declin economic sau a generațiilor rezultate în secolele următoare.
Degeaba ai schiță, dacă nu poți s-o citești. Spre lauda lui, răposatul Kamprad a lăsat doar numele în imposibila limbă finlandeză. Dacă alegea să nu traducă și prospectul, schițele lui ar fi stârnit multă frustrare și nedumerire pe mapamond. Poate unii ar fi învățat suomi, cum învățam noi bulgara de la televizor. Dar înțelegeți gluma, că schița și doctrina trebuie să aibă un limbaj pe care societatea e capabilă să îl decodeze fără efort. Ea poate fi scrisă în cea mai limpede limbă română, dar dacă meșterul de ocazie nu e alfabetizat, iar nu e de folos cât e o înșiruire de poze sau un filmuleț.
Multe țări se găsesc sau au trecut prin momente în care masa populară nu era la nivelul necesar de experiență, pentru a decoda disputele de idei între curente doctrinare. Cu siguranță, în anii 90 nu eram colectiv pregătiți pentru nimic de genul. Judecând după nivelul discuțiilor televizate și al speranței unora că în campanie e rost de împărțit cadouri, poate nivelul respectiv n-a fost depășit. Dacă te adresezi cu rea credință unui public neștiutor, amăgindu-l cu sloganuri, nu intri într-o luptă ideologică, ci într-o înșelătorie democratică. În care se afundă tot mai multe societăți.
Există și o variantă modernă a acestui neajuns „de comunicare”, să-i spunem. Anume, infantilizarea alegătorilor de politica spectacolului. Echivalentul ar fi schițele formate doar din poze și cu mesaje din cele mai jignitoare, care te învață să nu înghiți piulițe, să nu te înțepi în vârful șurubului, să eviți lovirea de colțurile mobilierului, sau apropierea lemnului de foc.
Politica divertismentului înlocuiește demagogul, care promite și nu se ține de cuvânt, cu escrocul sentimental, care nu promite nimic, decât „schimbarea”, „să trăiți mai bine”, „să reconstruim mai bine”, o țară „normală”. Dar e votat pentru că e chipeș, sau are nevastă bine îmbrăcată, are umor și replici, e transformat într-un erou pozitiv de presă. Fiind tot mai puțin teoretice și tot mai mult sentimentale, campaniile de marketing, panotajul, clipurile, talk-show-urile și emisiunile în care politicianul gătește, cântă, dansează… prostesc publicul la propriu și la figurat.
Nu doar neinstruiților le e inutilă o planșă. Dar și celor foarte avansați. Dacă tocmiți un meșter să vă monteze ceva și stă cu ochii în pliante, s-ar putea să nu fie cel mai grozav meșter. Un creator e încurcat în creația unui obiect nou – masă, scaun, lampadar – de încorsetarea proiectului existent deja.
Democrația, așadar, obligă la mediocritate, pentru că nu pot câștiga decât proiecte care pleacă de la cel mai mic numitor comun. O linie ideologică exclude geniul, manifestările de vârf ale unei societăți umane. Marii creatori trebuie să aștepte eventual schimbări revoluționare, după crearea și impunerea unei ideologii noi. În loc să aibă loc o evoluție graduală și organică. O ideologie devine o capcană în care conjurația mediocrilor va penaliza orice tentativă de punere în discuție a unor schimbări de fond, ca abateri de la corectitudinea ideologică. Aranjamentul democratic nu permite societății să își cultive ierarhiile ei organice, care ar da constant vârfuri, personalități strălucite foarte respectate și, din când în când, genii, care ar produce salturi.
Dimpotrivă, democrația interpune arbitrul rău-voitor și imbecilizant al presei. Care se postează între alegători și lideri, pe care îi promovează sau demolează la ordin, al căror mesaj îl falsifică. Schița făcută de presă e grosieră, cu multe interdicții (pe care le va clasa drept extremisme) și cel mai des obsedată de teme artificiale, divizante, pe care ea însăși le-a inventat inutil.
Aici ajungem la o problemă mai gravă. Închiderea lumii în ideologii e nenaturală și de dată recentă. Ca dovadă că în vasta istorie a ei, omenirea n-a simțit nevoia să își organizeze astfel viața. S-a grupat în triburi, familii, clanuri, relații de servitute, caste, obști, clase, ghilde, popoare. Și abia foarte târziu și cu totul secundar în partide.
Fenomenul parlamentarismului a apărut în societatea aristocratică engleză, aproape ca un joc de societate. Ea avea deja numeroase alte structuri funcționale, monarhie, aristocrație, burghezie, relații patriarhale până la nivel microsocial, domenii ale coroanei, care prefigurau imperiul colonial. La discuțiile politice dintre stânga și dreapta nu era chemat vulgul. Ci erau discuții între aristocrați și cei înstăriți, discuții care nu amenințau să schimbe ordinea funcțională a societății. Parlamentul englez era, inițial, tot un loc de exersat oratoria, ca Parlamentul European de azi. Ceea ce înseamnă că în spatele acestei butaforii politice, cel care domnea cu adevărat era capitalul. Așa cum devine acum tot mai evident că democrațiile sunt doar de fațadă pentru structuri de conducere paralele, coordonate pe alte căi și cu perfectă continuitate subterană indiferent de așa zisa alternanță. Rămânând în convenția analogiei noastre – ideologia e o schiță care nu e întotdeauna tipărită cu intenția de a fi și urmată cu adevărat. Adevăratul proiect e uneori ocult, doar bănuit din afară.
f) schițele multiple
Dacă în cutia de la Ikea ai găsi două foi cu indicații contradictorii, ai fi destul de contrariat. În societate, propunerile de proiect sunt nu doar mai mult decât una, dar se bat cap în cap din start. Iar o societate nu e un simplu dulap, finalizat în aceeași zi. Ea e un proiect continuu, care are de suferit dacă i se schimbă din patru în patru ani direcția, obiectivele. Energiile societății sunt uneori irosite parcă din adins în conflicte de lungă durată, sterile între partide. Care ajunse cu chiu cu vai la putere, după lungi negocieri și manevre, își dedică toată puterea demolării temeliilor puse de predecesori. Democrația pare gândită de Meșterul Manole. Sau, mai rău, de o forță nevăzută și intenționat malefică, pentru care e lege dictonul „dezbină și stăpânește”.
Varianta în care funcționează acest aranjament ar fi cea amintită, din zorii democrației parlamentare. Competența organelor democratic alese e în zona schimbărilor mărunte de fiscalitate, de administrare. La acest nivel, discuțiile pot rămâne civilizate și deschise compromisului. Sunt amiabile și agreabile. Dar trebuie să ai o structură stabilă, de alt tip, în spate. E suficient ca un singur partid să rupă această convenție și să intre pe teritoriul mai radical al marilor convingeri – religioase, de pildă, de filosofie a vieții. Și toate celelalte vor fi obligate să se adreseze acestor probleme nenegociabile, devenind ele însele radicale și extremiste, chiar totalitare, în ochii competitoarelor.
Paranteză: Am avut recent de montat o masă, nu de la suedezi, de la niște nemți. Când am deschis schița, m-am minunat cât de limpede era totul prezentat și de meticulos enumerate piesele, ca să nu te încurci. Am urmat pașii în succesiunea dată. Se montau elementele picioarelor într-un ansamblu care devenea rigid. Și, în ultima etapă, montai ansamblul de susținere pe blat. Doar că, stupoare: ajuns în această ultimă etapă, găurile pentru șuruburi nu se potriveau pe cele două, oricum le roteai. M-am gândit la tot felul de explicații: poate au dat găurile greșit, poate au încurcat modelele. Eram îngrijorat că trebuie să returnez marele colet. Sunt sigur că alții așa au făcut. Până când, într-un final, mi-a venit ideea salvatoare să reasamblez totul, dar în ordinea inversă decât cea indicată de inginerii de la Hamburg. Dacă începeai cu picioarele, rând pe rând, fixându-le pe blat, și abia la final le reuneai în ansamblul rigid, puteai să tragi cu ceva efort de acele fiare, care se deformau suficient să se potrivească.
Așa ar trebui să se deruleze lucrurile și în viața politică. Unde scopul e binele societății, nu fidelitatea față de o ideologie și proiectul ei. Un proiect teoretic, care îi fascinează pe adepți mai mult decât iubirea de țară, îi va transforma în potențiali trădători. Cum era situația cominterniștilor comuniști și cum tinde să se întâmple cu libertarienii, chiar dacă nu sunt ghidonați la fel de transparent dintr-un centru prin ordine, ci prin mesaje ideologice.
La nivelul de bază, oricine trebuie să aibă noțiunile elementare să se poată defini mai de dreapta sau mai de stânga. Și să recunoască orientările respective în politici. Dar peste un nivel, e destul de mărginit să te cramponezi de asemenea încadrări sau să excluzi colaborarea cu alții pe acest criteriu. Da, trebuie să înțelegi limbajul abstract al doctrinelor, așa cum e bine să poți lucra pe calculator. Dar trebuie să le poți abandona când e nevoie, la fel cum un computerist trebuie să lase baltă jocurile și internetul cu lumile lor de fantasme, pentru a se concentra asupra problemelor vieții lui și a celor din jur. Sunt doar teorii pentru situații ipotetice.
Politicile pot fi de stânga sau de dreapta simultan sau alternativ, dacă nu oportunismul determină schimbarea sau inconsecvența, ci un bine superior. Nu societățile se construiesc pentru ideologii, ci invers.
Ideologia e sacralizată, de obicei, prin apelul la alte forme de cunoaștere, amintite în preambul. De pildă, comuniștii erau convinși că doctrina lor e științifică. Era infailibilă nu din ambiția lor pentru lipsa de concesii, ci pentru că știința o impunea prin determinismul istoric al luptei de clasă.
În Liban, numele Hezbollah s-ar traduce ca „partidul lui Dumnezeu”. E limpede că un atare partid nu se poate înșela în vreo privință. Și exemple se mai pot găsi.
În prezent, există câteva direcții politice, care generează convingeri de nezdruncinat, demne de ale unor secte. E cazul progresismului de tip „woke” – „trezit” în privința dialecticii luptei de clasă, de rasă, ecologice sau sexuale. Convingerea lor e fermă că orice altă poziție e fundamental imorală, nu doar eronată. Și că singurul comportament virtuos și benefic societății e stârpirea prin orice mijloace a opiniilor contrare.
Libertarienii împărtășesc și ei un zel furibund în aplicarea puținelor lor poncife simplificate în stil sectar. Sunt cei mai acerbi în a corecta orice abatere de la doctrină, oriunde s-ar petrece ea de-a lungul și de-a latul internetului. Convingerea lor e că poziția lor nu e doar corectă, dar e singura naturală. Orice altceva e „socialism”. De asemenea, sunt convinși că totul a fost limpede demonstrat odată pentru totdeauna în conferințele Mises sau în cărțile despre teoria valorii sau ciclurile economice. E, cum s-ar spune, tot știință, ca la comuniști.
În general, intelectualii sunt cei care se lasă cei mai vrăjiți de propria lor capacitate de a procesa abstracțiuni politice. Devin consumatori de informație (implicit și de manipulare), intră în dezbaterile de idei, învață să recunoască tipare și să categorizeze. Ceea ce îi face ideali să voteze chiar în dauna propriilor interese, în numele unei ideologii sau împotriva alteia.
(va urma)
Victor Grigore
