Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
O eroare de la temelia liberalismului e concepția individualistă despre om. El ar fi o unitate autonomă de producție și consum în societate, detașat de întreaga comunitate în care se naște, de la familie, la parohie, țară, rasă, sex, cu o identitate pe care și-o asumă voluntar. Și dacă e liber să colaboreze cu aceștia (și chiar e cel mai profitabil să o facă, observă teoria), e încă mai rupt de trecutul care a dat personalitate amintitelor grupuri și categorii, de toată cultura, istoria lor, nu are datorii față de viitorul lor. E liber să aibă vagi pasiuni sentimentale față de respectivele noțiuni, așa cum e liber să își cultive hobby-uri sau să țină cu o anume echipă de fotbal. Dar asta nu trebuie să îl abată de la interesul personal, motor care bine împlinit va aduce beneficii și respectivelor comunități.
Problema acestei premise e, înainte de etică, aceea că e neadevărată. Individul e erou doar în epopeea imaginară liberală. Anulând toate celelalte condiționări amintite (și pe cele neamintite), el n-ar putea fi decât în stadiul de animalitate bipedă. Un fel de Mowgli, crescut de lupi. Dacă înțelegem asta, n-ar trebui să ne mire că una din problemele cele mai acute ale actualității e alunecarea în registrul animal al omului, tot mai biologic și mai rudimentar, pe măsură ce consumă, paradoxal, mai multă informație.
Fără limbaj, fără numeroasele tipuri de cunoaștere mistică, filosofică, științifică, produse de „colectivismele” pomenite, individul ar fi năuc în fața imensității universului nestructurat, redus la reacții senzoriale, tresăriri de spaimă, plăcere, uimire, sațietate, poftă… El nu va putea să le dea vreun sens. Dar ideea de sens e cam incompatibilă viziunii liberale, care nu are proiect, are doar întâmplări și competiții de forțe, care duc către ceva mereu nou și neanticipat. Ca să extragă un sens din informația infinită, care-l înconjoară, omul ar trebui să apeleze la acumulările tuturor generațiilor anterioare și, mai ales, la unele forme „colectiviste” de cunoaștere. În sensul că nici acelea nu se pot întreprinde individual.
Omul religios își punctuează contactul cu natura prin trăiri de ordin spiritual, senzații, experiențe ale sacrului. Dar singure aceste scăpărări ale sufletului lui nu-i pot deschide decât fulgurant mintea către transcendent. La fel cum fulgerul luminează noaptea doar o secundă, totul cufundându-se apoi la loc în beznă. Ca să fructifice cu adevărat astfel de trăiri, el are nevoie să se hrănească din acumularea de idei și practici a multor generații anterioare. Să asimileze marile revelații, interpretările date textelor sacre de cei mai înțelepți trăitori și teologi, din patrimoniul de cultură al Bisericii. Acestea, împreună, alcătuiesc un tezaur de dogme, prescripții, pe care poate în sfârșit să fructifice și experiența lui umilă.
Aici trebuie să scoatem din discuție pretenția ipocrită a „spiritualiștilor” pe persoană fizică, de tip New Age, sincretismul „creștinului de apartament”, care ne minte și se minte că ar avea „propria lui credință”, relația lui fără intermediar, șamd. Situația respectivă e cam ca a unei „gospodine”, care comandă de la Glovo, mâncare gătită de la mai multe restaurante. Și pizza, și salată, și chiftele, și sos chinezesc. După ce le primește la ușă, le așează pe un platou, scoțând și adăugând ingrediente din fiecare cutie. Cu platoul, merge la soț și îi spune: „uite, dragă, ce-am gătit eu…. că mie nu-mi place mâncarea făcută după rețetele altora, îmi fac singură meniul…”
Artistul recreează lumea printr-o convenție. Dar înainte de asta o ordonează, o înțelege și o reprezintă altora prin limbajul poetic, metaforic, prin sunete, senzați, culori, forme. Uneori, ficțiunea lui spune mai mult despre lume decât ce se vede nemijlocit pe fereastră. E de dorit să fie peste, dacă arta nu e proastă. Iar odată asimilată de publicul lui, arta îl rafinează pe privitor sau auditor, făcându-l la rândul ei să perceapă lumea din jur la un cu totul alt nivel, decât cel accesibil celui ce nu a „consumat” niciodată produs artistic. Și arta îl deschide pe om spre o altă dimensiune – poate chiar mistică, dar nu neapărat. Inefabilă.
Inutil să insist acum în privința legăturilor pe care le implică arta cu filonul etnic, cu limba maternă, cu un anumit gen de sensibilitate modulată de gen ori de un continent. Nici la cunoașterea artistică – deși pare un fapt ce se petrece în particular – individul fără rădăcini nu are acces. Oricum, preocuparea liberală pentru estetică e ca și inexistentă. Acolo primează funcționalitatea, eficiența, gustul celui care are banul, o modernitate de dragul modernității, foarte caustică la adresa oricărui patrimoniu arhitectural sau peisaj.
Savantul simplifică universul prin avansarea unor teorii, modele explicative, pe care încearcă să le testeze cu ajutorul experimentelor și măsurătorilor. Abordarea lui e foarte diferită de cele două anterior pomenite, dar nu în contradicție cu ele, cum cred scientiștii. Ci, complementară. Savantul trebuie să excludă orice subiectivism, senzații și dispoziții proprii, intuiții, mărginindu-se doar la suprafața lucrurilor vizibile, perceptibile prin simțuri, senzorial și logic. Din nou, nu insist că fără comunități științifice, arhive, școli, universități, biblioteci, societăți care să investească în așa ceva de-a lungul multor generații, nici cunoașterea științifică nu e posibilă. Roadele ei sunt mult prea îndepărtate și disipate să facă obiectul ambiției vreunui investitor, altfel decât în contextul unor națiuni deja așezate și funcționale.
În partea a doua, voi vorbi despre cum interacționăm cu universul prin intermediul ideologiilor, cu accent pe limitele implicite ale acestora.
Victor Grigore
