Imaginea lipsei de speranță

Un clip superb despre mandatele fără șir și fără orizont ale lui Putin la Kremlin. Doar cu umor și fără cuvinte, de aceea atât de tragic. Astăzi Rusia e o țară fără speranță, cu coloana fracturată de controlul autoritar pe care poliția politică îl exercită, sub diverse nume. Din 1917, se va face în curând un secol de depersonalizare, o tragedie fără egal pentru poporul celei mai mari literaturi. Anularea valorii acestei tragedii istorice pentru rușii de azi e o dramă în sine, pe lângă aceea a transformării lor în homo sovieticus. E o specie foarte răspândită pe glob, chiar și între cei care nu au conoscut niciodată propaganda zilnică. Se vede asta din numărul dezolant de mare de admiratori pe care Putin îi are în alte țări. Figura rece a acestui personaj diabolic și cinic fascinează pe toate meridianele, peste tot acolo unde libertatea nu face doi bani. Zecile de ziariști asasinați în mandatul lui Putin sunt irelevanți pentru cei care îl admiră ca și cum s-ar delecta cu atacul unui animal de pradă pe Discovery. Uneori sunt aceiași care critică orice inconvenient al vieții occidentale. N-am reușit niciodată să văd în ce ar consta carisma lui Putin, mi se pare un pitic complexat, de-a dreptul caraghios când își exhibă sexualitatea călare la bustul gol sau în alte ipostaze eroice regizate. Singura performanță în ce-l privește e eliminarea oricărei opoziții credibile, iar asta e tot o performanță a sistemului care l-a inventat, nu a lui. După o comparație care nu îmi aparține, Putin a reușit să învingă în niște alegeri în care s-a întrecut cu Verdeț și Vadim (Ziuganov și Jirinovsky). Nimic de admirat. Vor urma noi mandate, lungite de acum la câte 6 ani. Undeva prin 2024 va trebui să inventeze un alt Medvedev, cu care să mai facă o rocadă.

Iar mai jos este o imagine a „obscenității publice”, cum ar spune Pleșu. Cam așa arată puterea lui Putin în teritoriu în chiar ziua votării. Cel care dansează în secția de votare în aplauzele frenetice ale „observatorilor independenți” e nimeni altul decât președintele republicii anexate – Cecenia. La figurat, Ramzan Kadyrov dansează pe un morman de cadavre, între care se numără și cel al tatălui său, de la care a preluat puterea ca un veritabil satrap. Tatăl său e doar unul dintre cei 200-250.000 de morți din războaiele duse de Rusia împotriva „neascultătoarei” republici. Kadyrov – fiul a dovedit ceva mai mult simț practic (și chef de viață, după cum se observă). La un moment dat, juniorul a lăsat baltă războiul patriotic și a devenit sluga cea mai credincioasă a rușilor, iar Kremlinul a revărsat câteva miliarde de dolari, în specia în reconstrucția capitalei Groznâi, pe care rușii o distruseseră practic în totalitate. Trădarea i-a adus lui Kadyrov un trai de nabab medieval, dar cu echipă de fotbal și grădină zoologică privată. Human Rights îl acuză că exercită puterea în cel mai brutal stil mafiot cu putință – rivalii sunt răpiți și torturați, iar crima organizată e transformată în monopol de stat.