Politica măruntă schimbă oameni în funcții, politica mare schimbă oamenii și societățile lor. Ea devine mare, când atinge trei aspecte de profunzime: spiritual, biologic și mitologic. În ultimele cinci secole, procesul cel mai important, care a caracterizat modernitatea, a fost cel de secularizare. În ultimul secol, aceasta a fost succedată de alt proces, al globalizării ca ideologie.
Secularizarea constă în despărțirea societății de credință, prin evacuarea religiei din artă, educație, filosofie, politică și în general din viața publică. Globalizarea e procesul de separare a statelor de realitățile biologice și naționale ale popoarelor care le-au fondat. Globalismul e ideologia care susține acest proces.
„Separația dintre Biserică și stat” – e sloganul de căpătâi al modernității, înțeleasă ca secularizare. El e considerat o necesitate axiomatică, o convingere care desparte „lumea civilizată” de barbari. Dacă prin el se înțelege că treburile curente ale unui stat nu sunt administrate de un conclav de clerici, pot fi de acord cu principiul. Dacă prin el se înțelege descreștinarea societăților creștine, sunt împotriva acestui principiu. Și nu pot decât să constat că orice abandonare a unor opinii, convingeri și credințe nu poate fi decât însoțită de înlocuirea cu alt set de opinii, convingeri și credințe. Ceva trebuie să stea în loc, mentalul individual și colectiv nu poate rămâne o foaie albă.
Promotorii secularizării nu au pretins că vor o separație a statului de morală. Amăgirea lor a fost inițial că vor doar o distanțare administrativă de o instituție lumească. (Ceva ce catolicismul devenise cu precădere, chiar sufocant pe alocuri.) Dacă s-ar fi afișat atât de radicali de la bun început, demersul lor ar fi fost respins ca extremist, aberant și periculos. Pentru că înțelege oricine că nu poate exista o separație între felul în care vezi viața și felul în care o trăiești. Nu poți spune că ai un set de valori în care crezi cel mai mult și cu toată convingerea, dar că încerci să faci abstracție de ele în viața de zi cu zi.
Partea pe care nu o rosteau cu voce tare, dar se putea deduce, era că filosofii vor construi un sistem spiritual alternativ și vor livra societății alte lucruri în care să creadă. (Sau că vor livra un set de convingeri pe care le au deja în cercul inițiaților.) Și, într-adevăr, au livrat o serie de „credințe laice”, foarte solide și foarte populare, care au reușit să preia vremelnic și parțial contingente mari de oameni extrași prin secularizare din așezarea lor religioasă în lume. Între acestea, se numără: scientismul, naționalismul, comunismul, liberalismul, progresismul, legalismul, consumerismul. Unele dintre ele sunt direct ostile creștinismului și altor religii, altele sunt adoptate mai superficial, într-un fel de sincretism cu vechile religii sau combinate între ele.
Problema cu naționalismul e că e legat simultan de realități ale naturii și de idei. Iar în această din urmă privință e deopotrivă practic și sentimental, rațional și mitologic. Ceea ce „releagă” comunitățile, exact cum spune și rădăcina termenului „religie”. Prin mitul trăit împreună el readuce societățile în zona spirituală, periculos de aproape de locul din care filosofii încercaseră să le smulgă prin secularizare. Te poți strădui să demitizezi istoria, să urci un organism viu pe masa de disecție pentru o autopsie făcută prin raționalizare. Ceva ce filosofii au purces să facă în al doilea val de după umanismul Renașterii, respectiv din iluminism încolo.
Poți despuia un popor de mitologia lui națională, dar nu poți elimina prin dezbatere și rasele. Intrarea biologiei în politică a fost un efect secundar neanticipat al cultului Științei, ca surogat al religiei. Realitatea diferențelor de ordin anatomic nu a fost infirmată cu arsenalul științific sau în plan ideologic, prin convingerea tuturor. Dar preocuparea pentru ea a fost distrusă pe cale militară, denunțată ca discreditată și decretată ca ilegală sub amenințarea unor pedepse ferme. Ideologia dominantă a decis că aceea constituie o zonă în care știința nu mai are ce căuta și o „ușă interzisă” pentru discuția politică.
Globalismul e al treilea val al modernității, după ce creștinismul a fost înlocuit cu umanismul renașterii și apoi cu ideologiile propuse după iluminism. Ca și apostolii secularizării, nici propovăduitorii lui nu și-au făcut intrarea descriind explicit în ce constă programul. Ei nu s-au prezentat națiunilor, așa cum apucaseră ele să se cristalizeze, spunându-le că rolul lor istoric s-a încheiat. Nu au spus cetățenilor, adormiți cu teorii despre „statul de drept”, că vor să golească de sens atât cetățenia, cât și statele. Nu au spus din primul moment că vor anularea granițelor și transformarea țărilor în teritorii administrative, în „regiuni de dezvoltare” ale globului.
Dar în practică asta se întâmplă. Națiunile sunt separate de realitatea lor etnică. Statele sunt despărțite de baza lor națională, li se ia orice le-ar putea defini în mod practic altfel decât ca niște produse ale imaginației, respectiv, proprietatea asupra unui teritoriu cu limite precise, continuitatea cu un stil de viață, o matrice spirituală, dată de împărtășirea și practicarea unor credințe comune. Țările devin niște mall-uri, spații comerciale similare, dar așezate în puncte diferite, care găzduiesc (cam aceleași) afaceri în incinta lor. Și în care angajații și cumpărătorii intră și ies cu diverse treburi.
Nemaiexistând ca state reprezentative ale popoarelor fondatoare, ce mai rămâne din acele cochilii juridice, populate de indivizi migratori interschimbabili? Mai rămâne doar un sistem de exercitare a puterii, de taxare, supraveghere, menținere a ordinii, pe care foștii cetățeni deposedați de dreptul de a avea un cuvânt de spus în țara lor trebuie doar să o suporte. Așadar, din vechile state naționale rămâne doar puterea nudă și procesele prin care ea e exercitată, deci o tiranie în toată regula.
E foarte probabil ca mulți să nu fie conștienți de acest deznodământ, dat fiind amploarea și lentoarea unei transformări atât de adânci. E foarte posibil că mulți se vor refugia în iluzia că nu se schimbă mare lucru. Că se vor bucura de promisiunile amăgitoare ale statului de drept, libertății, prosperității (mai concret ale îmbuibării din societatea consumului, deservită de colonizatori). Pe ce-și bazează ei acest optimism naiv e neclar. Din moment ce organizatorii procesului le neagă însuși dreptul la existență ca națiune și îi văd înlocuibili cu alții mai ieftini, nu văd ce i-ar putea face să le respecte așa zisele drepturi mai costisitoare. Dacă nici nu-i consultă dacă sunt de acord să fie schimbați cu alții, nu văd de ce s-ar îngriji de facilități specifice umor proprietari care chiar au controlul țărilor lor.
Cât timp e încă un proces în desfășurare, globalizarea nu distruge complet statele. (Lucru care e, prin definiție, abia finalul respectivului proces.) Dar de când a devenit procesul dominant pe ordinea de zi, popoarele fondatoare ale respectivelor state sunt încadrate în categoria inamicilor ideologici. Națiunile însele devin ținta statelor lor și ale forțelor supra-statale pe durata procesului de globalizare, întrucât sunt percepute (pe drept cuvânt) ca forțe reacționare, ce stau în calea transformării. Oricât va continua acest proces, națiunile vor fi ținta și dușmanul propriilor state, obiect al persecuțiilor și atacurilor pe toate planurile, în același fel cum Biserica a fost ținta atacurilor și discreditării pe durata procesului de secularizare.