Găștile și galeriile justiției, din statul capturat

E normal și lăudabil să vrei să se facă dreptate. Dar dacă ești din afara breslei, și totuși ai judecători sau procurori preferați, îi știi pe nume, ca pe fotbaliști, ții cu unii împotriva altora, nu ești un om normal. Ești ultras.

Cel mai probabil, ai auzit despre ei din presă, de unde ai și ponturile despre cei pe care să-i susții, respectiv, să-i detești. Nici presa nu e făcută de oameni normali. Ar trebui să fie făcută de idealiști, care caută adevărul. În realitate, e o distracție scumpă de produs (în ambele sensuri, de diversiune și divertisment). E făcută de mercenari, plătiți de unii suficient de bogați să-i angajeze. Și care au interese directe în luptele de putere, deseori chiar în dosare penale și comerciale.

Uneori, influența pentru care se bat e și greu de înțeles în timp real, pentru că n-avem informații despre ce se negociază și ce au de împărțit. Aflăm, eventual, despre matrapazlâcurile din trecut ale patronilor, în măsura în care și le aruncă unii altora în instanțe sau ziare.

În fine, e firesc să ai și o idee despre binele public, mai vag sau mai riguros formulat într-o ideologie. De care ar trebui să se ocupe curentele politice, teoretic. Dar dacă atașamentul tău e legat de un partid, indiferent de fapte, nu de niște convingeri, iarăși, ești doar parte dintr-o galerie folosită.

Binele, adevărul și dreptatea sunt noțiuni filosofice. Nu vor fi niciodată exclusiv în posesia unei grupări, nu vor fi nici tranșate definitiv, decât pentru fanatici. De-asta e bine să lăsăm loc de bună ziua cu adversarii. De-asta ar trebui să tolerăm și opiniile care nu ne plac. De-asta ar trebui să ținem alegeri libere, ca să vedem dacă părerile n-au mai evoluat, dacă binele n-a fost reformulat.

În practică, știm că suntem un regim „hibrid”, că avem doar propagandă, în loc de presă, și nu ne ascultăm decât cât să știm cum să ne contrazicem. Cele trei noțiuni fundamentale necesită reflecție, oameni onești, care gândesc cu capul lor. Sunt trăsături tot mai rare, pentru că grupurile de interese se mișcă mult mai bine cu mase de manevră negânditoare, stârnite emoțional contra altor turme de berbeci.

Ieri am scris pe Facebook un comentariu la cald despre reaprinderea protestelor #rezist. (Îl puteți considera partea întâi, față de cele ce urmează.) Era ironic, ușor glumeț, la adresa unei evidente manipulări din taste a spiritului civic. Prima glumă, care mi-a venit, când am văzut tefelimea adunată, a fost: „s-au deblocat fondurile USAID”. Ulterior, au început să curgă mesajele de la Marian Godină, Cristi Dănileț, Tudor Chirilă, și glumele s-au scris singure.

Postarea a avut chiar un succes neobișnuit, pentru mica mea pagină. Pentru că, în bula naționalistă, lumea se bucură dacă-ți bați joc de hashtagiști. Și invers în bula cealaltă. Mi-ar fi foarte ușor să produc postări de genul ăla, care să fie pe placul unei tabere. Dar eu nu vreau popularitate, nici să stârnesc lumea să facă galerie unora, în folosul altora. Vreau să-i încurajez să gândească.

Așa că am sacrificat două ore să văd tot documentarul Recorder despre Justiția capturată, care a adunat 3 milioane de vizualizări și câteva sute de protestatari în stradă. Am mai pierdut încă o oră să văd și conferința de presă de la Curtea de Apel, un fel de drept la replică al unor judecătoare acuzate în film. M-am mai uitat și pe cum a fost reflectat în presă scandalul, o grămadă de timp mâncat inutil, într-o ceartă, din care n-am nimic de câștigat. Dar suficient, să vă pot da câteva impresii mai serioase. Mai jos, aveți un istoric simplificat, despre cum cred eu că s-a ajuns aici. Iar la final, câteva impresii concrete despre film.

politizarea justiției

Vreo 15 ani după 89, Justiția n-a avut fani, n-a făcut audiență, dar nici n-a produs dosare memorabile. Impresia creată era că e controlată politic, de foști comuniști, care nu puteau fi decât mână-n mână cu pesediștii. Deși, apucaseră să guverneze și „anticomuniștii”, lăsând tot o impresie deplorabilă. În acel deceniu și jumătate a fost demantelată vechea economie din naționalismul socialist al lui Ceaușescu. A fost distrusă baza materială a independenței relative, pe care și-o câștigase, cu costuri sociale exorbitante, neînțelese de vasta majoritate.

O idee greșită, care persistă până în ziua de azi, e că politicienii au furat tot ce s-a pierdut în tranziție. În realitate, vechea industrie a fost preponderent distrusă. Iar ce a rămas sau a apărut viabil, între timp, a fost extras din țară sau transferat sub control străin, în cea mai mare parte. Vina politicienilor a fost uriașă, ca act de trădare, dar la ei n-au rămas decât ciubucurile, nu prada. Altfel, am putea face capitalism cu agoniseala lor, și nu putem. Din partea mea, n-aveți decât să-i scuturați pe borfași cât vreți, n-o să le cadă din buzunare nici bănci, nici lanțuri de supermarketuri, nici rafinării, fabrici sau rețele de utilități. Ceva vile, conturi, mașini, cu siguranță, dar nu lucrurile care produc PIB-ul.

După 2005, Justiția a fost gândită în afara țării, ca o mare operațiune mediatică și de intelligence, de capturare mai temeinică a puterii și de eliminare a foștilor complici. Fapt ce a conferit, colateral, o putere imensă, temporară, noilor complici, dispuși la un servilism și mai mare. Securitatea a devenit încă o dată mult mai puternică, pe plan local, decât Partidul (spart în diverse culori). Din teoria lui Băsescu despre alegerea și deservirea unui singur mare licurici, au răsărit cei ceruți de Washington, prin interfața George Soros: Daniel Morar, Monica Macovei, Codruța Koveși, Florian Coldea și restul.

Multă vreme, am considerat demersul pozitiv, cu toate viciile lui. Pentru că Năstase, Voiculescu, Vântu, Patriciu, Mazăre și tot restul nu erau oameni nevinovați. Poate nu erau luați pentru cele mai grave fapte ale lor, dar nu erau niște victime. Treptat, se adunau dovezile și că justiția era selectivă, cu stenograme servite acoperiților din presă de Securitatea reprofilată.

Băsescu nu era doar acel Băsescu, care râdea de „Felix, motanul”, era și Petrov. Lucru, pe care stăpânii dosarelor l-au păstrat până când s-a prăbușit. Iar camarila lui avea un nivel comparabil de corupție cu al pesediștilor, coborâtă până la penibilul genților cu bani de la șatra lui Bercea Mondialu.

Ușor, ușor, am început să înțelegem felul în care acționa binomul, cum era folosit pentru „paradirea” adversarilor. Cum erau direcționate dosarele pe „culoare” spre judecători previzibili, cum alții erau eliminați pentru că nu răspundeau la comenzi. Mogulii, care dezvăluiau mecanismele astea, o făceau în interes propriu, pentru a se apăra. Dar muniția cu care trăgeau era și ea reală. Adică era la fel de adevărat ce reproșau ei „băsiștilor”, pe cât era și ce li se imputa lor.

Alt fapt, care începea să se vadă, era că dulăul numit Binom, devenit tot mai înspăimântător, avea obiceiul să muște doar din cei care nu mai aveau putere. Dezvăluirile și dosarele veneau mereu tardiv, cum erau cele despre escrocheriile rușinoase ale familiei Iohannis. Altele, niciodată, ca dosarele Revoluției. Și dulăul ăla nu lătra deloc la noii stăpâni străini ai economiei.

Nu mirosea evaziunea în multinaționale. Nu afla de traficul de influență al ambasadorilor. Probabil, socotea că la ei în țară se cheamă lobby și e legal. Nu considera corupție miliardele plătite ca tribut pentru înarmare. Nici pe cele căpușate de corporații farmaceutice din sistemul medical. Nici sutele de miliarde împrumutate de la băncile străine. Rămânea tot la șpăgi mărunte luate de „foști”.

Pe scurt, anticorupția a devenit și un instrument de control mai strâns în colonie și de asigurare a unor costuri minime de exploatare pentru străinătate. Pierderi minimale pe comisioane, execuție fără negociere. Vasalizare totală, spaimă de a mișca în front. Băgat la cap că poți avea dosar, ești înregistrat, ascultat.

Cine gândea, observa lucrurile astea. Vedea că occidentalii, care ne dădeau lecții de anticorupție, se bălăceau într-o corupție colosală la ei în țară, ocrotită legal. Că, pretinzând că ne vindecă de boli specifice doar românilor, își eliminau și potențialii competitori dintre antreprenorii mai dezghețați. La ei, se negociau acorduri de recunoaștere și corporațiile plăteau oarece amenzi, care sună impresionant. Dar activitatea nu se oprea. La noi, îi falimentau în ani de zile de procese și tot nu recuperau nimic.

fanii #rezist

Galeria Anticorupției a pornit dintr-un elan justițiar bine intenționat. Și ceva sete de răzbunare. Dar, după Colectiv, la începutul deceniului cu Iohannis, mișcarea a început să aibă propria coloratură ideologică. USR a devenit brațul local al Partidului Democrat din Statele Unite, inspirat de radicalismul Partidului Verzilor din Germania. (În care a și activat Samuel Fritz.) Ideologia mai e cunoscută și ca soroșism, după unul din sponsorii ei pe glob.

Galeria hashtagistă a început să fie folosită pentru revoluții colorate, ca presiune din stradă, când alegerile democratice sunt pierdute la urne. Democrația, de care vorbeau „comuniștilor”, conta mai puțin decât ambiția de a câștiga cu orice preț. A început să devină anti-religioasă și „progresistă”, fiind activată la Referendumul Familiei din 2018, „să nu scape Dragnea”. Recorder a început să facă anchete costisitoare „popilor”, pentru că acolo li se spunea fanilor lor că sunt banii. Erau comenzi pentru un atac la alt pilon simbolic de rezistență.

Mișcarea a devenit iubitoare necondiționată de tot ce e străin, pentru că acolo duceau firele de comandă ale Binomului. Disprețuitoare de bătrâni, știrbi, naționaliști și pesediști, cu care favoriții lor se încăpățânau să facă alianțe și afaceri. Natural, a devenit cosmopolită și suporteră a înlocuirii demografice, când s-a intrat în următoarea etapă a desfășurătorului scris tot din afară. Orice, numai români nu, pentru că românii fură, sunt puturoși și votează ciuma roșie.

De la Dragnea se trage și inexplicabila intrare în acest meci a „suveraniștilor”. Pentru că mare parte din electorat vine dinspre PSD, dar unii din lideri vin dinspre hashtagiștii justițiari, cum au fost și Simion și Șoșoacă, mai demult. Dragnea a avut ideea să facă din PSD un partid oarecum conservator, oarecum suveranist, după cum îi erau alegătorii.

Dar a fost mereu la mai multe capete, în negocieri și cu securiștii și cu protectorii externi. Mai tare în declarații decât în fapte, până s-a ars de tot. A fost închis nu pentru averea imposibil de justificat, ci pentru niște înscenări judiciare, cusute cu ață albă, care l-au făcut să-și piardă libertatea, dar să câștige popularitate. 

Binomul și Dragnea s-au lichidat reciproc, ca în duelurile din filmele western. S-a terminat și cariera lui, dar și credibilitatea Anticorupției, care n-a mai convins decât suporterii anti-PSD. S-a vădit o mașinărie partizană, care elimină pe oricine dă semne de neascultare în colonie. Din nou, nu pentru că Dragnea era inocent, ci pentru cât de proastă a fost lucrătura. Dacă nu venea peste el un tăvălug, pe care nu l-a înțeles, cu pandemia și suveranismul, poate mai era relevant și azi.

PSD-ul de după Dragnea a fost absorbit de serviciile secrete, care nici nu ieșiseră vreodată din el. Și dus în direcția soroșistă, care l-a făcut perfect compatibil pentru comasare cu PNL-ul fost PD „băsist”, cu UDMR și USR în marele conglomerat al federalismului european, condus de nevolnicii de la Bruxelles. Salvarea acestui colos putrefact, prin reaprinderea unui meci cu USR, e o mare păcăleală.

ce caută suveraniștii în poveste?

În mod normal, partidele naționaliste ar fi fost în tabăra Justiției „până la capăt”. Legionarii, cu care le compară abuziv propaganda guvernamentală, erau teribil de justițiari. Era tema lor principală. Pentru corupție, cereau pedeapsa capitală și detestau tocmai de-asta parlamentarismul. Făceau dezvăluiri despre politicienii cumpărați de bănci, nu trăgeau doar cu pistolul. (E doar o rememorare a unor detalii istorice. Repet, suveraniștii de azi n-au decât tangențe imaginare cu acel fenomen din trecutul îndepărtat.)

Bula naționalistă de azi e mai curând sceptică la spectacole anticorupție. Pentru că justiția Binomului nu a părut izvorâtă din inițiative interne și nici destinată recuperării independenței. Dimpotrivă. Progresismul turbat al galeriei #rezist a reușit să facă mulți oameni cinstiți să nu mai vrea să audă de „justiție”. La fel cum nu mai vrei să mai auzi de „reformă” și „austeritate” de la guvernanți. E total aberant să spui că acei oameni sunt „pentru hoție”. Cum nu erau „anti-știință” nici cei ce se opuneau vaccinării prin șantaj. Se opun unei folosiri perverse a unor intenții bune.

Taberele au rămas relativ constante de pe vremea lui Dragnea, chit că el a trecut în irelevanță, iar Antena 3 a întors armele, devenind CNN. Numele #rezist nu mai e un strigăt de adunare – ca dovadă, că scot mai puțin de o mie de oameni în stradă, după filmul Recorder, văzut de 3 milioane. În schimb, a adunat atâta antipatie în el, că îi adună pe suveraniști și tradiționaliști împotriva lor. E mai eficient în sens invers.

Porecla a fost preluată ca înjurătură de unii, care s-au vopsit în naționaliști români de ziua a șaptea. Pesediști, veniți din găștile de lăcuste, ca Victor Ciutacu și Anca Alexandrescu, cu televiziunile lor de interlopi, redenumite „ale poporului”, tot mestecă vorbe fără niciun sens pentru ei: ca „tefeliști”, „neomarxiști”, „haștag-reziști”… Mă irită maxim să asist la travestirea lor în suveraniști. Preferam să-i știu parte din PSD și din monolitul televiziunilor, adică al sistemului, cum au fost în pandemie.

Era distractiv să râd de ipocrizia #reziștilor, care e limpede că nu sunt interesați de dreptate, ci de câștigarea puterii cu măciuca dosarelor. E clar că ultimii reziști rămași sunt teleghidați prin mesaje primitive. Dar nu văd niciun haz să iau partea unei găști contra altei găști.

Nu doar justiția a fost capturată, ci statul însuși, inclusiv prin folosirea dosariadei, prin acoperiții distribuiți în toate domeniile cheie. Societatea a devenit supravegheată cum nu era nici pe vremea Securității, de astă dată cu tehnologie și manual de utilizare din Vest. Sistemul e creat să perpetueze starea de vasalitate față de cei trei poli majori de putere, de la Ierusalim, Washington și Bruxelles, în ordinea puterii lor reale. E atât de puternic încât își poate genera propria opoziție și presa necesară pentru a ține populația divizată în bătălii pătimașe, unii contra altora. 

Simion, mai tot partidul AUR și cel mai probabil și Georgescu sunt o sucursală a Likud și a unei grupări din Partidul Republican American. În același fel în care USR e o extensie pentru PD American și Verzii din Germania. La fel cum sunt și PSD-PNL, niște filiale ideologice ale partidelor care guvernează UE, mai ales Franța și Germania. Deocamdată, afirmația o să-i înfurie pe fanii lor, dar se vor lămuri, cu timpul, că așa stau lucrurile. Nu am dovezi factuale, filmări, extrase de cont și documente secrete, că nu sunt din sistem. Cum nu am nici pentru legătura USR cu linia Soros. Îmi întemeiez concluzia exclusiv pe urmărirea cu atenție a felului cum au apărut și s-au poziționat fiecare în momente cheie, prin declarații făcute presei și cum au votat.

Discernământul mă împiedică să cred bazaconiile scornite despre ei de propaganda guvernamentală, că ar fi pro-ruși sau extremiști periculoși pentru scumpa noastră democrație, care nu mai există. Alea sunt praf în ochi, care le ascund adevărata coloratură. E rețetarul, care s-a folosit și contra lui Trump, la derută, că l-ar fi făcut hackerii ruși președinte în 2016.

Tabăra AUR a moștenit războiul cu teleghidații lui Soros, care durează de dinainte să se fi înființat. De pe vremea când Soros ducea războiul fratricid cu Benny Steinmetz, inclusiv pe tărâm românesc, prin Black Cube. Dragnea încercase și el marea cu degetul, să tocmească firma creată de un fost șef al Mossad să îi găsească material de șantaj contra grupării Koveși-Coldea. Evident, nu s-a sfârșit bine pentru el.

Cum s-a implicat sistemul în influențarea alegerilor, anterior lui 2024, e mai discutabil, pentru că n-a fost atât de brutal. Unii zic că s-a folosit CCR și la salvarea lui Băsescu de referendumul de demitere din 2012. Dar despre acea „erată”, părerile sunt împărțite, dacă trebuia făcut un recensământ după vot. Măcar crearea partidului balama al „patriotului” Gabriel Oprea e destul de clară. Dacă ar fi avut darul să treacă sticla cu snoave sau strigăte, poate ar fi avut și el fanii lui devotați. Dar a fost un farseur netalentat și rudimentar, așa că a fost dat jos de pe scenă și aduși alții.

Mașinăria Binomului a fost pusă în mișcare împotriva naționaliștilor încă înainte să fi apucat să guverneze. Ceea ce nu e neapărat și dovada că sunt autentici, cum nu au fost nici dosarele făcute pesediștilor, peneliștilor sau useriștilor. În 2024, a fost folosită să trieze candidați și să anuleze alegeri prin CCR. De la dosare de corupție, procurorii au trecut la dosare pentru delicte de opinie deschise opozanților.

Aplaudarea acestui gen de abuz arată că galeria #rezist n-avea idealuri nici pentru dreptate, nici pentru democrație, ci un partizanat fără scrupule. Disponibilitatea lor de a aplauda nedreptăți strigătoare la cer, ca trucarea alegerilor și cenzura, i-a compromis mai mult pe ei, decât pe cei împotriva cărora au fost instrumentate.

Mai mult, au pătat prestigiul instituțiilor, care s-au pretat la așa ceva. Compromisul s-a adăugat la felul obscen în care binomul format din magistrați și neo-securiști și-au procurat și apărat privilegii de castă, față de restul societății, sub formă de venituri și pensii. E greu să înțelegi niște inși care ies în frig la mitinguri, pentru unii care blochează ajustarea propriilor pensii speciale, când bugetul nu mai are de unde. Probabil că între magistrați sunt și oameni de bună credință, dar vocile lor nu s-au auzit în apărarea dreptății.

Mișcarea hashtagistă și-a devoalat caracterul de idioți utili în pandemie și în războaiele de după. Au ajuns de la cultul Occidentului, care ne scapă de comuniștii corupți, la acoperirea deturnării unor fonduri însemnate pentru efortul de război al Ucrainei. Nici nu îi interesează să afle cât am dat cu totul pentru Ucraina și cât o să ne mai coste reconstrucția ei. Par gata să meargă cu sacrificiul până la aruncarea țării într-un război fără sorți de izbândă, la ordin extern. Normal că au ajuns să fie văzuți ca niște nebuni fanatici și sinucigași. În plus, guvernează catastrofal, prin partidele absorbite în siajul lor, căci așa cum am spus, nu doar USR e partid al binomului, ci și PNL și PSD-ul acoperiților „europeni”.

Asta nu înseamnă că tot ce acuză ei e ireal. Sau că am avea vreo obligație să susținem lupta anti-anticorupție a găștilor de afaceriști veniți din PSD, travestite în suveraniști. Nu e războiul nostru. Nu simt nevoia să mă bat ca unii să recupereze „justiția capturată”, când sunt din cei pe care nu-i interesează că statul a fost capturat. Chiar râd de idee, ca de o teorie a conspirației. Poftim: teoria cu Savonea, nu e tot o teorie, la fel ca aia cu Soros!?

filmul Recorder și replica

Documentarul în sine e părtinitor, dar binișor realizat jurnalistic. Nu e rău că există, e rău că nu mai avem presă de investigație, care să producă în mod curent asemenea anchete, din diverse unghiuri. Dacă ar fi, am putea recompune părți mai mari din adevăr, chiar și din pledoarii partizane. De ce nu mai avem presă? Pentru că a fost contopită, la fel ca partidele din coaliție, într-un mare bloc al presei guvernamentale, cu fonduri de la partide.

Filmul alocă vreo 30 de secunde, la început pentru a recunoaște că justiția televizată, linșajele cu materiale scurse „pe surse”, protocoalele între procurori și SRI nu erau chiar în regulă. Pe sistemul: s-au mai făcut și abuzuri, dar hai să ne prefacem că n-au fost și să ne plângem că ni s-a stricat sau ni s-a luat jucăria. E greu de ignorat acest context, în care vânătorul Coldea a ajuns vânat de cei care i-au succedat.

Apoi pleacă de la o observație reală: că s-a stins elanul marilor dosare. Dar nu văd coincidența că asta s-a întâmplat după ce n-a mai existat luptă internă și partidele au fost capturate într-o mare coaliție pilotată de servicii și ascultătoare la tot ce dictează străinătatea.

Partea cea mai convingătoare din film e cea care include filmarea cu camera ascunsă cu Vanghelie, instruind-o pe cea care-l filma să mintă că proprietățile trecute pe numele ei sunt ale ei. Și să rămână cu apartamente de 1 milion de euro, dintr-o șpagă de 30, cercetată de procurori. A scăpat prin prescriere, prin mecanismul devoalat în documentar, de schimbare a judecătorilor. În replica judecătoarelor de la Curtea de Apel, se apără spunând că la ele a ajuns abia când fapta principală era deja prescrisă, fără să explice tărăgănarea ulterioară.

Chiar și speța respectivă e, totuși, o ciorbă reîncălzită din 2007. Au trecut aproape două decenii. Tot la alea au rămas investigatorii de la Recorder? Oare de ce? Pentru că, între timp, la butoane a ajuns „cine trebuie”, și acolo nu le place să investigheze.

Tot bine explicat e și dosarul Puiu Popoviciu. Scandalos, desigur, prin fuga la adăpost la Londra și absolvirea totală. Lipsește, convenabil, orice referire la cum s-a făcut Ambasada Statelor Unite pe terenul respectiv, cum și-a cumpărat protecție de la Hunter Biden și un fost șef FBI. Ca toată „anticorupția”, și corupția ilustrată de Recorder pare mereu exclusiv o afacere între români, din care lipsesc mereu beneficiarii de la nivelul superior.

O primă bucată din film e dedicată unei răfuieli cu actualul șef DNA, cu plângeri de la foști angajați nemulțumiți. Acuzele că e autoritar, că se bagă în dosare, sunt firave față de cum ne-o amintim pe Codruța Koveși, de care nu se plângeau. Dar observația că n-au mai fost rezultate de răsunet e reală.

A doua e un atac mai elaborat la Lia Savonea, șefa Înaltei Curți de Casație și Justiție, instalată acolo printr-un vot zdrobitor din partea CSM. E o auto-guvernare a magistraților, deci soluția pe care au cerut-o cândva reformatorii, pentru ieșirea de sub influența partidelor. Acolo pare o răfuială între grupări de profesioniști, judecători și procurori, în care n-am habar cine ar putea avea dreptate. Filmul dă doar versiunea contra ei.

Savonea e acuzată că ar avea legături, prin soțul avocat și om de afaceri, cu gruparea Cătălin Voicu. În vremuri imemoriale, ale bătăliilor de la suspendarea lui Băsescu, pesedistul Voicu fusese înfierat de presa tip Tolontan-Tapalagă, că încerca să creeze cu Vanghelie, Mazăre și alții un sistem de capturare a justiției, care să asigure protecție unora și arestări altora. Adică lucruri de care a ajuns să fie acuzat și Coldea, două decenii mai târziu. E, deci, o reaprindere a unor înfruntări mai vechi pentru putere în justiție, cu sprijin politic și informativ.

Totuși, chiar din documentarul Recorder reiese că Lia Savonea e votată de o majoritate creată în CSM. De unde am dedus că celor din spatele Recorder nu le convine votul respectiv, și încearcă să-l răstoarne printr-un puci; la fel cum și mitingurile #rezist încercau să întoarcă niște alegeri. Intrarea pe fir a președintelui Nicușor Dan sugerează niște mișcări de trupe ulterioare.

Controlează ea singură justiția, din rea voință, cum dă de înțeles documentarul? Mă îndoiesc, prea e reducționist. E atât de malefică, precum o pictează Recorder? Habar n-am. I-am mai văzut făcând execuții tendențioase pentru statul paralel. Din ce înțeleg, unele decizii ale CCR și ICCJ au mai stricat din supremația deplină a Binomului, s-au mai preocupat și de dreptul la apărare al celor „paradiți” de tandemul sau chiar trinomul, care avea ofițeri, procurori și judecători. Observația Recorder că așa au fost anulate probe din dosare și făcuți scăpați prea mulți mahări, e totuși convingătoare. Pendulul s-a dus prea mult în partea cealaltă, de la abuzul unui stat al procurorilor, la un fel de grațiere generală pentru borfași.

Acuza că Savonea le pilotează pe judecătoarele de la Curtea de Apel a căpătat mai multă credibilitate prin secvența involuntară cu „M-a sunat Lia”. Purtătoare de cuvânt a CAB îi șoptește asta șefei, în plină conferință de presă, iar microfoanele captează. Apoi se întoarce cu un mesaj de la Lia, care pare a fi imediat încorporat în răspuns de șefa Curții de Apel către ziariști. Lia Savonea susține că totul a fost o lucrătură, scoasă din context de presa manipulatoare, care ar fi lipit o conversație în paralel, despre altceva.

În miezul întrebării era dacă a influențat o decizie Cătălin Predoiu, atunci ministru al Justiției, între timp, la Interne. Și aici nu prea pricep cum s-a întors tabăra #rezist contra lui, că ipochimenul e un produs pur al neo-securismului, care i-a deservit de fiecare dată. Nu era din gașca lor!? Oricum, e un personaj cu totul toxic, în privința lui sunt lămurit.

Chiar și fără acea secvență, conferința de presă de la CAB nu mi s-a părut atât de convingătoare, pe cât o aplaudă Lumea Justiției. N-au dat un răspuns clar legat de niște rotiri de judecători înainte de sentințe. Repetau doar că sunt în cadrul legii, dar nu și de ce erau luate.

Au reușit, în schimb, să șubrezească din credibilitatea judecătoarei Daniela Panioglu, principala acuzatoare a Liei Savonea din documentarul Recorder. Fostele colege de la Curtea de Apel o acuză de un mic matrapazlâc cu decontarea chiriei și că i-ar fi dat unui coleg judecător cu dosarul în cap. Ca-n Stan și Bran.

Au scos de la sertar prompt și înregistrări audio cu felul în care făcea instrucție cu avocații și inculpații. Desigur, te întrebi și câte materiale de genul or avea unii despre alții, gata să le scoată la momentul oportun, sau câte altele nu or fi obținute prin filaj de cealaltă parte a binomului. Într-adevăr, dacă le asculți, zici de magistrați ca de doctori: ferească Dumnezeu să ajungi pe mâna lor!