Dosarul vaccinurilor ne aduce la esența problemei suveranității

Vlad Voiculescu se apără că nu a semnat contractul de achiziție a vaccinurilor și descrie funcționarea unui stat paralel militarizat.

„Nu a existat nicio negociere între România și vreunul dintre producătorii de vaccin. Comisia Europeană a negociat cu producătorii. Nu există nici măcar o singură clauză în contract care să fi fost negociată de România sau de vreun alt stat membru. Singura decizie de luat la nivel național era dacă se achiziționează sau nu dozele care ne stăteau la dispoziție.”

„Contractul era semnat electronic practic de reprezentantul mandatat de CNCAV – un cercetător angajat al MAPN (Institutul Cantacuzino), cel care avea cheia unică de decriptare a contractului transmis de Comisie.” (interviu pentru Hotnews)

E mai mult decât o simplă disculpare. E chiar esența întregii discuții despre suveranitate. Respectiv: cine ar trebui să decidă pentru soarta românilor? Ei sau alții? Evident, în această chestiune, USR s-a pronunțat deja în nenumărate rânduri împotriva ideii de suveranitate, răspunzând că ar fi o falsă problemă, populism, demagogie, propagandă rusă, putinism, ceaușism…

USR e cel mai anti-suveranist partid de la noi (cu tot cu aripa desprinsă de Cioloș). Dar, prin alegerile concrete, și PNL și PSD se pronunță tot în aceeași linie, sau o înfăptuiesc chiar când spun altceva. Sunt partide care sunt de acord ca statele membre UE să renunțe la dreptul de veto, ca legile europene să aibă prioritate peste legile naționale. Partide care au dus BNR în relații de subordonare cu BCE și BRI.

Toată această clasă politică antisuveranistă nu crâcnește când se decide ceva la Washington sau Bruxelles, pe linie NATO sau UE, cum n-au contestat nici dictatele FMI, Băncii Mondiale în ultimele decenii, nici ce au decis vreodată comisarii europeni, ba chiar și câte un pârlit de ambasador. Ce li se spune, ei execută. Pe scurt, răspunsul lor (prin fapte, nu prin vorbe) la întrebarea crucială „cine ar trebui să decidă?” e: stăpânii noștri, nu noi. Că au și ei de tras un ciubuc, e mult mai puțin important decât această opțiune în sine.

Dacă un prim-ministru se declară iresponsabil pentru ce semnează și trimite la o cetățeană germană, Ursula von der Leyen, pentru explicații, depășește cadrul unui dosar de deturnare de fonduri. E o deturnare de suveranitate națională, care are altă încadrare în Codul Penal.

Articolul 394 definește trădarea ca „fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau o organizație străină, ori cu agenți ai acesteia, în scopul de a suprima sau a știrbi unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului prin: b) subminare economică ori politică a capacității de apărare a statului sau c) aservire față de o putere sau organizație politică.” 

Pentru președintele țării sau alt membru al CSAT, articolul 398 prevede chiar încadrarea la înaltă trădare, pasibilă de 15-25 de ani de închisoare.
Acum, un ministru indică o structură militarizată, care ar fi preluat în beneficiu străin atribuții pe care formal le executa guvernul. Deci guvernul devenea o simplă fațadă, un interpus, iar militarul (încă neprecizat) era singurul care avea măcar dreptul de a citi „contractul”.

Să nu luăm în râs acest foarte important aspect pe care îl deschide Vlad Voiculescu. (O face aproape involuntar, fiind peste capacitatea lui de a înțelege concepte abstracte.) Chiar dacă e în situația unuia care a ucis la ordin și acum spune: „ei m-au pus să trag”… E în favoarea noastră să nu ne îndreptăm energia contra lui, văzând doar partea superficială: „e vinovat, vrea să scape”. E mult mai important ca românii să înțeleagă că a fost într-adevăr o rotiță dintr-un stat capturat și să vedem dacă există căi să mai recuperăm controlul asupra destinului nostru.

Abia asta e adevărata discuție despre suveranitate. O discuție, care nu e nici despre fluturat steaguri tricolor, la modul romantic, dar fără finalitate. Nici la modul vulgar, la care a fost redusă politica de atâta timp, cu „huoo, hoții! a furat, la pușcărie!….” (Ambele pante sunt modalități de a rata ținta prin simplă emoție sau primitivism. Cum e, desigur, și abordarea de până acum a USR, de a nega total că problema „statului paralel” și a suveranității ar exista.) O discuție care e puțin mai abstractă la prima vedere, dar mult mai pragmatică, în realitate.

Miniștrii și prim-miniștri au mai fost băgați la pușcărie, fără să fie nevinovați, dar și fără ca sistemul vasalității noastre să se schimbe. (Ba e posibil, chiar contribuind la adâncirea în acest statut prin mesajul de intimidare dat restului politicienilor.) Țin minte că Adrian Năstase a făcut tardiv niște dezvăluiri cum a dat Petromul pentru intrarea în UE, dar deja devenise un personaj neluat în seamă. Ar fi trebuit încă de atunci să fi avut acest tip de discuție. (Repet, nu ca să îi scăpăm pe acești executanți nemernici ai marii trădări, ci ca să ajungem la beneficiarii finali ai corupției lor.)

Așadar, avem un ministru, care spune că semnau militarii în locul lui. Altul poate va spune că îi dictau generalii din SRI sau direct de la servicii străine. E foarte relevant. Doar punând discuția în termenii suveranității, putem muta dosarul o treaptă mai sus, de la prejudiciul în bani la cum a fost posibil ca țara să fie preluată peste noapte de „comandanți ai acțiunii”, întocmai ca la o lovitură de stat.