Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Un referendum mai vechi a fost validat astăzi de Curtea Constituțională, cel privitor la Parlamentul unicameral. Numai că de această dată au fuzionat cele două temniți large ale lui Eminescu: pușcăria și casa de nebuni. Prima vizită în incintă e programată pe 12 septembrie. Va trece până atunci euro de 5 lei? Ne va mai împrumuta FMI bani să plătim pensii și salarii? Se vor debloca fondurile europene? Pe cine să intereseze astea? Avem o veritabilă înfrățire între generații, între un premier infantil, dar prematur îmbătrânit în rele și niște „judecători” gerontocrați, care au dat în mintea copiilor. Nici pe unii nici pe alții nu îi interesează și nu îi doare ce se întâmplă în economia reală, pentru că nici unii nici alții nu au lucrat vreodată într-o firmă privată și nu au produs ceva, care să poată fi arătat. Au avut în schimb toată viața lor salarii excelente de la stat, și își imaginează că acestea se pot fixa prin legi și ordonanțe.
Înțelegeți cât de puțin iubesc acești oameni această țară, dacă sunt capabili să o transforme într-o casă de nebuni, doar pentru a-i scăpa pe unii de pușcărie? Pentru că singura putere cu reverberații practice a președintelui decorativ Băsescu ar fi semnătura pentru mandatele unor procurori ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Credeți că îi presează puterea președintelui de a numi ambasadori sau de a da decorații sportivilor medaliați la Jocurile Olimpice? Mă îndoiesc. Răzbunarea e un resort doar pentru omul de jos, cu ea au fost trași pe sfoară cei peste 7 milioane de votanți pentru demitere. E dreptul lor să îl deteste pe Băsescu și să vrea o răzbunare simbolică. Dar mi-e greu să cred că vreunul dintre cei 7 milioane ar fi spus: să fie demis, pentru că a numit procurori prea inflexibili la conducerea Parchetului. În schimb, pentru politicienii, care i-au manipulat, răzbunarea e apă de ploaie, ei nu pot urmări decât rezultate practice, gen câștigul influenței în Justiție.
O dovadă în plus e și că aceiași politicienii, pretins răzbunători, pot să se împace cu băieții din sistem. Gabriel Oprea a fost bun să semneze o alianță cu PSD, după ce l-a servit pe Băsescu. Iar fostul procuror, Ilie Botoș, a fost bun să fie numit la vârf în serviciile secrete de Crin Antonescu, chiar azi, după ce l-a acuzat atâta vreme că asculă de același obsesiv Băsescu. Deocamdată n-au reușit să bată palma cu Codruța Kovesi, motiv pentru care, sunt deciși să treacă toată țara prin foc și sabie. Se vor renumăra votanții, probabil se vor aștepta și listele de la Administrația Cimitirelor.
de ce statul de drept e mai important decât democrația
Când veți mai auzi inși superficiali, care vă vor spune superiori că ideologiile nu contează, să fiți convinși că aveți în față niște ignoranți, care n-ar putea recunoaște o ideologie, nici dacă le-ar sări în față. Adevărul e că mult abuzatele „stânga” și „dreapta” există fie că ne place nouă sau nu. Pentru stânga, democrația e mai importantă decât statul de drept, visul egalității e prea frumos, încât pentru el merită să încalci legi. (Dacă ești comunist, merită chiar să ucizi, să furi, să arestezi și să minți, pentru așa un nobil vis.) Socialiștii văd mereu ultimul etaj al unei clădiri și desenează proiecte, care încep nu de la temelie, ci de la mansardă, terminând mereu cu un morman de dărâmături.
Realitatea e că democrația e un produs ulterior al statului de drept. De exemplu, englezii au avut întâi Magna Carta, un document care vorbea despre ce libertăți nu pot fi încălcate și despre cum trebuie să judece tribunalele. Au avut mai întâi contracte și curți cu jurați, care să determine ce pățește cel care nu respectă contractele și ce despăgubiri primește cel înșelat. Cu aceste „provizioane”, au putut avea, de altfel și capitalism (în forma lui sălbatică, după cum i-ar spune Ion Iliescu). La începutul secolului XX, la 3-4 secole după acest început de construcție a statului de drept, Marea Britanie nu era nici pe departe o democrație. Doar 5% din populația totală putea participa la alegeri. Pentru restul de 95% (femei, țărani fără pământ, orășeni care nu plăteau impozite, imigranți, analfabeți de tot felul, tineri sub 21 de ani), Marea Britanie nu era o democrație. Dar era, și pentru ei, cea mai avansată societate din lumea timpului său. Schimbările au venit gradual, aproape de la sine.
La fel stau lucrurile și în privința capitalismului. Întâi au existat relații de competiție neîngrădită și episoade de acumulare fără opreliști, abia mult mai târziu a apărut welfare state (statul asistențial, solidaritatea socială și redistribuția de resurse). Toate aceste „cuceriri revoluționare” ale stângii sunt în realitate produse secundare ale capitalismului. Ar fi de negândit o competiție atletică în care medalia de aur e decernată prin votul spectatorilor din tribune, oricăruia dintre alergători. Ce face el pe urmă cu banii din premiu și medalia, dacă le împarte cu familia, cu săracii sau cu cârciumarul, e deja altă discuție.
Socialiștii au văzut mereu aceste reușite și le-au privit cu invidie. Nu le-au înțeles resorturile și au căutat să le reproducă efectele, fără a copia și munca de dinainte De exemplu, au inventat economia financiară, bazată pe expansiunea creditului, în care toți pot cheltui înainte să agonisească, dar statul e cel care decide cine primește primul linia de credit, respectiv cine cât păstrează din ce câștigă. În foarte multe țări „în curs de dezvoltare”, în America latină, Africa și Europa, socialiștii au încercat să reproducă trăsăturile societăților cu tradiții democratice, în speranța obținerii unei prosperități de nivel capitalist. În unele cazuri s-a copiat cu totul sistemul prezidențial american, legi electorale din Europa și SUA s-au tradus și votat. Rezultatul a fost întotdeauna același: eșec și dezamăgire.
la braț cu Democrația, la Starea Civilă
Un experiment similar e în derulare la noi. Ni se spune că sentimentul popular e mult mai important decât respectarea literei legii, pentru că ar fi expresia democrației. Chiar dacă ne-am face că nu vedem că în spatele acestei pretinse griji pentru votul poporului, stau interese dintre cele mai meschine și mai practice, și că se aplică o dublă măsură când litera legii ne dă dreptate și alta când scorul nu ne mai convine, tot ar trebui să semnalăm cât de periculoasă e această cale.
Constituția actuală e creată cu mârșăvie în inimă și interpretată cu ticăloșie. De pildă, Curtea Constituțională trebuia să fie un ultima mecanism de siguranță (faimoasele checks and balances), care să asigură că legile însele nu încală legea fundamentală. Membrii acestei curți sunt impropriu numiți judecători. De altfel, ei pot fi la fel de bine foști profesori de sport, de cele mai multe ori sunt foști juriști, nu judecători, iar de multe ori foști politicieni. Mai sincer ar fi fost să fie numiți „gardieni”, pentru că rolul lor nu e să judece Constituția, legile și măsurile Guvernului ori Parlamentului. Rolul lor e să păzească neîncălcarea Constituției.
Deja, în repetate rânduri, acești pseudo-judecători și-au luat mai multă putere decât le dădea textul Constituției. Au deliberat, de pildă, dacă să se taie pensiile, măsură pur executivă, de natură economică. Iar acum deliberează în privința numărului real al populației din România. Deja, a cere studii și informații peste articolul care spune „numărul persoanelor înscrise pe listele electorale” nu mai ține de atribuțiile lor. Dacă cineva a falsificat buletine sau baze de date de la Evidența Populației, e treaba procuraturii, nu a Curții. Încercarea de a trece dincolo de litera seacă a legii, de dragul populismului e ceva foarte periculos și distruge statul de drept, pentru a instaura democrația. În final, nu mai rămâi cu nimic. Nu e treaba arbitrului, care notează cine ajunge primul la linia de finish, să ceară demontarea cronometrului sau studii cu privire la acuratețea calendarului gregorian.
Ofițerul stării civile nu are datoria să investigheze dacă cei doi viitori soți se iubesc sau se iau din interes. Nu e în atribuțiile lui să investigheze, dacă viitoarea soție nu cumva păstrează legătura cu fostul iubit, ceea ce ar pune în pericol trăinicia noi căsnicii, nici dacă mama soacră e mulțumită de viitorul ginere. Rolul lui e unul aproape birocratic, de a valida niște hârtii și a consemna un răspuns, în baza unor proceduri reglementate.
Situația 1: Constantin și Viorica se prezintă în fața ofițerului stării civile. „Cetățene, Costică, de bună voie și nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe frumoasa Viorica?” El zice: „Da”. Ea nu răspunde nici da nici nu. Omul cu tricolor pe piept n-are decât să constate că nu s-a întrunit o condiție prevăzută de lege și nu pronunță căsătoria, indiferent cât de mare e dezamăgirea lui ginerelui. Constantin rămâne holtei din lipsă de cvorum.
Situația 2: Costică se prezintă cu tot alaiul de nuntă la Primărie, răspunde „da”, când e întrebat. Dar Viorica stă acasă și nu vine deloc la respectiva ceremonie, la ora fixată. Constantin depune o lăcrămație, în care arată că la cununie au fost prezenți 4 socri, 2 nași, 3 mătuși, 8 verișori și numeroși vecini. Curtea cere renumărarea nuntașilor. În final, căsătoria e încheiată, întrucât se constată existența unei largi susțineri populare, și ar fi nedemocratic să decidem altfel.
Victor Grigore
