Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Așadar, întrucât am ajuns la concluzia că din actuala situație nu mai există ieșire democratică, am să spun și cum îmi imaginez faza următoare. E destul de improbabil să ghicesc viitorul. Și sunt pesimist în privința schimbării, dar nu pot exclude unele întorsături pozitive din tot răul.
Revenirea naționalismului. O reacție firească în fața instaurării unei guvernări mondiale, care s-a auto-propus administratoră a „resursei umane” ale planetei, fără să se sinchisească să o consulte. Pentru tot mai mulți, globalismul se limpezește ca un coșmar actual, nu o utopie îndepărtată, într-un viitor ipotetic. Iar națiunea dă unitatea de teritoriu și populație suficient de mare pentru a fi funcțională și cu destule legături organice. Încă poate însufleți solidarități și simboluri. Pericolul globalist poate pune în discuție chiar și înțelegerea recentă a națiunii ca entitate civică, revenindu-se la coloratura etnică tradițională.
Autoritarism, într-un fel sau altul. Paradoxul aici e că și actuala putere globală și opoziția la ea ne-ar putea împinge spre regimuri de mână forte, dată fiind pierderea de credibilitate a parlamentarismului. Fără o schimbare de macaz, ne îndreptăm spre o societate a controlului, supraveghere biometrică, suveranitatea asupra corpului fizic al cetățeanului, constrângeri de mișcare și de manifestare, un regim de recompense și pedepse pentru acțiuni nu întotdeauna raționale. Această tranziție lentă poate fi acceptată resemnat ca până acum. E scenariul în care „nu se întâmplă nimic”, dar lumea devine de nerecunoscut.
O variație a lui ar fi ca tartorii puterii să folosească unele revolte și reacții ca justificare pentru înăsprirea controlului. (Exemplul „insurecției” de la Capitoliu, susținută de FBI.)
Dată fiind cantitate de abuzuri a ultimilor ani, nu e exclus ca și reacția autentică de răspuns să fie tot de mână forte. Cu atât mai mult cu cât insulele de libertate s-ar confrunta rapid cu represalii din partea „Imperiului” și cu dificultatea de a contracara părți de populație ostilizate cu ajutorul rețelelor sociale și presei. Ne putem imagina oaze cu mai multă libertate, pe modelul Texas sau alte state americane, ori state ciudate ca Belarus, dezaprobate de „comunitatea internațională indignată”.
Mai mult, regimurile rebele, anti-globaliste, ar avea de purtat un război cultural nedorit, pe care partea adversă l-a început cu multe zeci de ani în urmă. Ele ar trebui să contrapună propria propagandă celei sădită în mințile oamenilor de școli, film, industrie de divertisment, eforturi ale elitelor culturale. Ar fi un proiect atât de ambițios de schimbare a mentalităților, încât ar fi ușor de confundat cu unul totalitar.
Și aici e una din marile probleme ale acestui scenariu: Nu e deloc garantat că majoritatea populației își dorește schimbarea culturii populare în care a crescut și în care se bălăcește. Darămite că ar putea să o facă.
Individualism. Dacă criza politică nu va fi acompaniată și de un colaps economic, libertarianismul s-ar propune ca alternativă logică la excesul autoritar. Întrucât capitalismul conduce natural pe drumul globalizării, aș fi de părere că globaliștii își preferă cu precizie acest tip de „opoziție”. Ba chiar văd în personaje de tipul Klaus Schwab simboluri special promovate pentru a genera o reacție contrară libertariană, într-o dispută amăgitoare. Dacă scopul este să creezi guvernul mondial, ce ți-ai putea dori mai mult decât un „opozant” care natural înclină spre reducerea, dacă nu chiar eliminarea statului național? Într-un scenariu mai meticulos creionat, libertarienii ar fi invitați chiar să preia puterea pe planetă la un moment dat, oferind o „mult dorită” rotație a cadrelor și politicilor, numai bine pentru a gestiona austeritatea. (Aici iar am fi în contra-timp, că noi deja avem, teoretic, un libertarian în fruntea guvernului și un prezumat liberal în fruntea țării.)
Dacă însă vom asista la o prăbușire a societății, anarhismul va ieși repejor din peisaj. Pentru că nu e o idee care să fi fost pusă vreodată în practică și nu oferă niciun fel de protecție într-o societate dezagregată, unde solidaritățile tribale (la figurat) sunt mai realiste.
Violența contagioasă. Cu un contract social rupt de autorități și pentru început două grupuri ostile de populație, care nu se pot înțelege, nu e greu de prevăzut că tensiunile vor erupe. În ultimul an s-a făcut mult pentru dezumanizare, depersonalizarea celuilalt, dar încă nervozitatea e sub control. În contextul unei mari recesiuni, cu explozie a șomajului și posibile panici bancare care să urmeze crizei datoriilor, peisajul străzii s-ar schimba dramatic.
Pregătiți pentru război. Forma extremă a violenței ar fi războiul, una din opțiunile pe masa globaliștilor. Ieșirea din scenă a statelor naționale s-ar face mai rapid în urma unei confruntări între blocurile existente. China și SUA s-ar indica reciproc ca vinovate pentru virusul „scăpat din laborator”. Prima – sperând să detroneze hegemonul existent, iar a doua să îi oprească ascensiunea cât încă are supremație militară, economică și suficienți aliați. Deocamdată, acest tragic conflict nu pare iminent, ci ținut ca eventual plan B de propagandă. Totuși, autoritarismul amintit e organizarea ideală pentru asemenea înfruntări. Chiar și în lipsa unei înfruntări directe, pot exista bătălii locale, prin intermediari. Iar focarele ar apărea în țările cele mai devastate de sărăcie.
Justițiarii sensibili. O mișcare ocrotită de putere, în care s-a pompat suficient încât să rămână populară chiar și la o eventuală schimbare de regim. Ba chiar, surprinzător, să îi preia ștafeta mai radical, mai iacobin. Tinerii ușor de ofensat ar putea duce mai departe o revoluție culturală de tip maoist, căutând să elimine vechiul și să linșeze (virtual sau fizic) orice suspct reacționar. Cultul minorităților și victimelor se poate altoi și pe alte ideologii, producând combinații bizare, neprevăzute.
Rasismul redescoperit. S-ar putea hrăni reciproc cu mișcarea anti-rasistă. Dacă actualul aranjament eșuează, zonele cele mai pestrițe au de ales între război civil și susținerea de nevoie a ideologiei toleranței. În părți din America și Europa de Vest, vechile grupuri etnice ar fi prea mici pentru a rezista cu succes. Așa că s-ar ajunge tot de nevoie la o solidaritate și conflict urmând liniile rasiale. Ceea ce ar împlini profețiile alarmiste ale justițiarilor sociali. O variantă nu imposibilă ar fi ca acele zone să devină nesigure pentru băștinași și chiar neguvernabile. Ceea ce ar conduce la un exod în sens invers spre estul Europei, unde regimuri autoritare ar putea chiar profita pentru a-și afirma independența față de centrul colonial.
Socialism pe pâine. Globaliștii trec drept stângiști față de conservatori și naționaliști. Dar stânga lor e una liberală, corporatistă. E foarte probabil că o societate feudalizată, cu o concentrare scandaloasă a resurselor în timpul pandemiei, să răspundă revenind la izvoarele stângii tradiționale. Din nou, fiind deja o societate în care s-au încălcat cutumele conviețuirii civilizate între guvernați și guvernanți, toate opțiunile sunt pe masă. De la confiscări, naționalizări, impozite punitive, redistribuiri, până la oferte vehiculate chiar de globaliști – venitul minim garantat sau noua politică monetară (tipărirea de bani fără opreliști).
Mobilizarea religiei. Întoarcerea la credință e mereu posibilă, mai ales ca reacție la o putere care s-a dovedit deschis ostilă creștinismului. Pendulul se poate întoarce spre adevărul de credință după minciunile oficiale și compromiterea scientismului. Răspuns natural în orice criză. Dar poate fi folosită și ca metodă de coagulare – care are reversul că se poate transforma în baricadă de conflict. Un scenariu negru include denunțarea celor care refuză dictatura medicală ca obscurantiști medievali religioși. Sau chiar instigarea unui conflict artificial între islam și creștinism. De astă dată, cu manifestări violente și pe teritoriul european.
Victor Grigore
