Cine a pierdut alegerile din America și de ce sunt încântat

Mare freamăt mare, blogosfera a stat până dimineață să vadă grafice cu prezența la vot și rezultate în timp real din Statele Unite. Marii oameni de dreapta ai internetului (că la ăia de stânga n-am nervi să mă uit) au vibrat alături de Romney, speranța unei lumi capitaliste, mai libere și mai deștepte. Ura, ura! Păcat că entuziasmul și implicarea lor n-a putut urni votantul american, mai obez și mai colorat decât îl țineam noi minte din filme. America a pierdut și alegerile astea. Le-a pierdut bunul simț, cinstea, credința în orice. Le-au câștigat tot cititorii de promptere transparente, marionetele marilor carteluri financiare și ale industriei de lobby, socialiștii de coloratură mai mult sau mai puțin liberală.

Nu-mi place să stric bucuria copiilor, dar entuziasmul pentru alegerile lor blătuite mi se pare mai penibil din România decât din America. Pentru că așa sunt toate modele, mai jenante la cei care le maimuțăresc la mâna a doua. Republicani, democrați, dispute doctrinare? Niște mizerii create de niște farseuri. Și sistemul lor politic e iremediabil trucat, americanii și-au hotărât singuri soarta de multă vreme, de când au decis să accepte socialismul ca fiind mai moral decât capitalismul, de când au abandonat modul creștin de raportare la realitățile vieții și au trecut pe droguri culturale, furnizate de elitele academice. O societate imorală în intimitatea ei naște la fiecare patru ani o elită politică imorală. Mai bine zis, o reconfirmă prin redistribuirea locurilor din față. Le plac artificiile financiare, prin care se poate menține o vreme iluzia bunăstării pe termen nelimitat, acceptă războaiele și crimele aferente, ca pe o bună afacere. Cunoscându-i, politicienii și finanțatorii lor nu au avut decât să le speculeze tarele de caracter, ca să-i robească încă și mai mult. Jocul e pierdut, singura șansă de renaștere a Americii (pe care o văd foarte posibilă și pe care mi-o doresc) e ca această cursă spre fundul prăpastiei, în care s-au pornit cu alte state (mai înapoiate și încă mai socialiste) să ajungă într-adevăr la punctul cel mai de jos. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Motiv pentru care Obama mi se pare o opțiune mult mai bună. Măcar de data asta comuniștii să își asume propria imbecilitate. Sau, mă rog, măcar să se străduiască mai mult, când vor începe eterna lor răstălmăcire a istoriei și faptelor. Vreau să-l văd pe Bernanke și pe ideologul lor Krugman cum visează noi bule speculative, cum povestesc cum poate crește bunăstarea cheltuind mai mult pe orice, inclusiv distrugând, ca să ai ce construi la loc. O guvernare socialistă nici nu trebuie oprită când comite erori. Era mai bun Romney? Categoric nu, din moment ce ai de ales între plastic și silicon, prea mare diferență nu poate să fie. A scăpat omenirea de spectrul războiului pentru că nu s-a întors un republican la Casa Albă? Nici pomeneală, spre război duce însăși ideologia socialistă. Tot așa cum nici comunismul nu se poate instaura fără violență, la socialiști e invers, începe cu zăhărelul și se termină cu biciul și o masivă violență de stat. Încă nu am văzut toate războaiele pe care e în stare să le pornească laureatul Nobel pentru Pace. Pentru oprirea lor, o națiune de creștini, ca americanii, ar fi ales orice altceva, dar n-au făcut-o.

Altfel, nu poți să nu admiri că regia lor e mult mai bună, scenografia e superbă, filmările sunt de Hollywood. Superb și gradul de civilizație între cei doi candidați, admirabil discursul de învins al lui Romney, cu urarile de succes și cuvintele calde la adresa familiei lui Obama. La noi atunci s-ar fi înjurat de amante și ar fi cerut renumărarea. Ca să nu mai zic că la prima depunere a jurământului lui Obama a cântat Aretha Franklin, iar la noi o să cânte în Parlament Cici de la Sistem și Florin de la HiQ. Ceva civilizație tot creează și capitalismul ăsta sălbatic. Își vor aminti de ea cu nostalgie și americanii, când vor fi terminat dezmembrarea lui, pentru a aluneca în barbaria colectivistă.