Cele două extreme ale statului național, experimentate în România și Ucraina

Un lider al românilor din Ucraina semnalează o nouă tentativă de asimilare din partea statului vecin. Noul proiect de lege vrea să impună elevilor să vorbească și în pauze în limba ucraineană, după ce școlile cu predare în limba română au fost împuținate și trecute prin procese succesive de rusificare și apoi de ucrainizare. Legea supusă dezbaterii în Rada Supremă vrea să asigure „un mediu educațional ucrainofon”.

Anatol Popescu spune că situația e catastrofală deja în școlile din regiuni care erau cândva majoritar românești. Elevii bucovineni din zona Cernăuți au un vocabular cu multe importuri ucrainene și rusești, iar cei din regiunea Odesa mai au doar firave cunoștințe de limbă română. Ambiția legislatorilor de la Kiev e să restrângă la statutul de dinainte de 1991 de „limbă de bucătărie” (vorbită doar în casă) nu doar româna dar și limbile materne ale altor minorități: ruși, unguri, polonezi, bulgari, găgăuzi. (URSS încerca atunci să impună exclusiv limba rusă, ca mijloc de comunicare în spațiul public.)

Publicația R3 Media face un mic inventar amar al sacrificiilor pe care țara noastră le-a făcut în ultimii ani pentru Ucraina, care a promis măcar reciprocitate în tratamentul minorităților. Între ele, se numără ajutoare financiare și militare, sistemul de rachete Patriot donat, participarea la sancțiunile costisitoarea impuse Rusiei care au scumpit energia, prejudicii ale agricultorilor, primirea și sprijinirea unui număr mare de refugiați. Ca răspuns, regimul Zelenski continuă persecuțiile religioase la adresa credincioșilor ortodocși, confiscări de lăcașuri de cult, interzicerea activității misionare a Bisericii Ortodoxe Române.

Pornind de la această știre, aș dori să fac un comentariu mai teoretic, despre ideologia naționalistă.

săraca țară bogată

Un observator neavizat ar putea fi mirat de raporturile dintre cele două țări vecine. Ucraina e 20% ocupată, într-un război ce s-ar putea încheia inclusiv cu dispariția ei de pe hartă. Chiar dacă are o populație și o întindere mai mare, e o apariție nouă, care abia are trei decenii de existență independentă. Economic, e falimentară, depinde exclusiv de ajutoarele militare și bănești de la puternicii ei susținători de moment. (Care se pot îndepărta la fel de subit cum s-au ivit.) Conducerea Ucrainei își dorește cu ardoare să fie primită în NATO și în UE.

În schimb, România e deja membră în acele cluburi. Ea există instituțional de aproape 170 de ani. Iar conducerea sa susține că e în cel mai fast moment al istoriei ei, cu un PIB care ar fi ajuns al optulea din Uniunea Europeană. Datele pe hârtie ne-ar sugera că România are o poziție forte de negociere bilaterală cu o Ucraină prinsă la ananghie. Realitatea e exact pe dos, noi părem prea slabi să ne apărăm măcar drepturi simbolice pentru minoritatea ajunsă fără vina ei între granițele lăbărțate ale Ucrainei de azi.

În fapt, nu Ucraina are această putere asupra noastră, nici capacitatea de a ne presa să îi facem servicii peste servicii. Statele Unite sunt cele care dictează aceste raporturi de forțe, distribuindu-ne pe noi în rolul unei țări slabe, cu program de umilință și erodare națională. Respectiv, insuflând Ucrainei un ultra-naționalism iredentist. Undeva la mijloc între cele două se găsește Ungaria lui Orban, care a ales o formă intermediară foarte avantajoasă.

ideea națională

Adversarii globaliști ai ideii în cauză adoră să spună că naționalismul e „un construct social” și „o idee de secol XIX”. Ceea ce nu e total neadevărat. E doar o minciună prin omisiune. Pentru că naționalismul nu e doar asta, nu e doar un proiect artificial, pornit de la nimic, care se înființează ca o firmă sau ca un târg duminical, când i se năzare cuiva, pentru a se desființa sau a-și strânge catrafusele, când și-a încheiat menirea.

Statele – națiune au o bază reală, biologică și civilizațională, fiind părticele coerente de oameni cu o descendență comună, pe un teritoriu anume, al cărui contur poate să mai varieze. La nivel biologic, acei oameni sunt o bucată mai mică dintr-o rasă, aparțin unui continent sau zonei de confluență între două continente. Ei sunt legați printr-o istorie comună și prin alte lucruri esențiale, care nu se puteau dezvolta decât în sute și mii de ani, cum ar fi o limbă, o credință, obiceiuri, un fel de a trăi. E valabil inclusiv pentru națiunile tinere – de coloniști sau foști migratori – care totuși vin de undeva, nu și-au creat peste noapte particularitățile.

Abia peste acest substrat obiectiv se așază cel ideatic, de proiect conștient de construcție națională, care e opera unor elite. Și care, pentru cele mai multe națiuni, și-a avut perioada cea mai fertilă în secolul 19. Din motive pe care nu le mai detaliem, atunci inclusiv cercurile oculte ale elitelor vedeau în proiectul statelor naționale o formă de modernizare, opusă imperiilor „reacționare” și bisericilor, cu vocație universală. Între timp, e limpede că noile elite sunt devotate unui proiect contrar, de demantelare a granițelor, statelor și conștiinței naționale.

Puterile tutelare, spre care am fugit cu atâta entuziasm, ne-au impus acest program galopant în ultimele decenii. În timp ce Ucrainei i-au dictat o altă formă de abordare a chestiunii naționale, care să o facă un vecin recalcitrant pentru Rusia. Programele respective ne-au fost livrate de Statele Unite și satelitul lor Uniunea Europeană, ambele ele însele erodate de mai multe grupări ideologice, neo-marxiste, liberale sau neoconservatoare.

timpul zidirii, timpul distrugerii

Felul clasic de realizare a proiectului național presupune un grad oarecare de omogenizare. Un exemplu în acest sens e Franța, pusă pe șine de Napoleon, care acceptă o singură limbă, uniformizată fără regionalisme în sistemul național de învățământ, o singură narațiune asupra istoriei, o singură identitate, aceea de francez, dictată de cetățenie. El a fost golit de sens dinspre interior prin migrația încurajată de stat a ultimelor decenii, care au lovit în acea bază biologică și cultural – religioasă, pe care au pervertit-o în pretenția că orice deținător de pașaport devine instantaneu francez.

După al doilea război mondial, elitele liberale au impus pe cale juridică și educațională tabu-uri ale discuției legate de rădăcinile biologice ale națiunii. Au dat legi de pedepsire a ceea ce au numit rasism și xenofobie, au descurajat etno-naționalismul, asocierea pe acele aliniamente și promovarea unor idei decretate ca periculoase pentru armonia socială. Naționalismul a început să fie castrat și îngrădit la o formă inofensivă, de factură birocratică, pragmatic – economică sau pur sentimental – romantică. Stegulețe, întreceri comerciale, între fotbaliști și cam atât.

Prin refularea fostelor colonii în fostele metropole, iar apoi prin îndoctrinare și deschiderea granițelor, Occidentul a fost reorganizat demografic. Până când țările lui cele mai avansate au rămas din punct de vedere etnic niște forme fără fond, așa cum România pașoptistă era un fond etnic viguros, peste care se încerca a se pune formele străine ale unei societăți liberale.

Tocmai aceste mari țări în curs de dizolvare națională ne-au cucerit la nivel de cultură, economie și politică, pentru a ne impune în ultimele decenii programul lor sinucigaș, dar irezistibil de modernizare până la aneantizare. Elita politică maghiară a înțeles la timp, de mai multă vreme, pericolul reprezentat pentru o țară mică. Și a început să lupte cu toate forțele contra acelui program întruchipat de rețeaua și universitatea lui Soros.

În schimb, România, care avusese sub Ceaușescu un program conștient dar cu hibe majore de promovare națională, nu a mai găsit resurse să împingă la vârf o elită politică patriotică. Astfel încât, a devenit o campioană a unui proiect de tip multiculturalist, mai lax și mai periculos decât al oricărei alte țări din UE.

În relațiile cu minoritățile existente de mai multe secole pe teritoriul său, România a urmat un program multiculturalist demn de un stat federal. Deși constituția ei zice că e stat național, unitar și indivizibil. A permis vorbitorilor de limbă maghiară să aibă o existență paralelă cu restul societății, să se izoleze lingvistic și simbolic, cu steaguri, statui, școli integral în maghiară, chiar să îi persecute pe majoritarii români și să îi asimileze forțat în zonele unde sunt minoritari. Toate premisele autonomiei au fost puse la dispoziție prin intermediul unui partid exclusiv pe criterii etnice al minorității, supra-reprezentat în Parlamentul de la București printr-un mecanism legal favorabil. (Care îi aduce 7% din mandate, la 5% populație recenzată.)

Alte 7 procente sunt alocate din oficiu în ziua votului celorlalte minorități, unele ca și dispărute, pentru a ridica la 14% cota minorităților în Parlament. Dar în care intră mulți alți minoritari pe listele partidelor „românești”. Inutil să mai amintim că președintele ultimilor zece ani a fost ales tot din rândul unei minorități pe cale de dispariție, fără să aibă altă calitate decât aceea că „e neamț”.

Concesiile făcute UDMR nu se justifică prin forța de presiune a micuței Ungarii ci, din nou, prin cerințe explicite venite de-a lungul timpului de la Washington și alte capitale din Uniunea Europeană.

Un caz cu totul aparte e cel al minorității țigănești, căreia clasa politică post-decembristă i-a cedat inclusiv dreptul de folosire a unui nou etnonim, confundat peste tot în lume cu acela care dă însuși numele țării. În ce-i privește pe aceștia, politicienii nu doar că n-au încercat asimilarea, dorită inclusiv de majoritatea etnicilor în cauză. Dar au pus umărul la inventarea unei limbi artificiale, predată în școli fără să aibă vreun beneficiu imaginabil pe piața muncii. Și în acest caz, nu minoritatea respectivă avea puterea să șantajeze majoritatea ca să ia astfel de măsuri, ci programul a venit tot dinspre Vest, cu titlul de modernizare obligatorie.

E de la sine înțeles că actualul val de colonizare rapidă a României cu populații din Asia de vest, Africa, Turcia, lumea arabă și Ucraina va duce cât de curând la apariția unor noi minorități conlocuitoare. Care se vor organiza pentru a cere drepturi similare cu acelea acordate maghiarilor, pe principiul nediscriminării, și cu atât mai mult celor deja acordate unor minorități extincte.

În eventualitatea unei uniri cu Republica Moldova, probabil va trebui păstrată autonomia de care se bucură găgăuzii (care au inclusiv parlament propriu și echivalentul unui președinte). Idee ce ar fi rapid cerută și de secuii maghiarofoni. Iar dacă mergem cu presupunerea că unirea s-ar face cu tot cu Transnistria, iarăși ar trebui să admitem un statut de largă autonomiei și rusofonilor de dincolo de Nistru (chiar și dincoace, unde se află Tighina / Bender).

Sunt doar câteva exemple, care ne arată că acest model de stat național de tip multicultural nu poate funcționa. Statele trebuie să aibă respect pentru minoritățile naționale, mai ales pentru acelea care se găseau deja pe teritoriile lor la momentul constituirii. Dar trebuie să aibă și coerență, ca să fie viabile. De aceea, un statut aparte se poate acorda minorităților istorice, care doresc să își păstreze un anumit specific. Mai ales în acele state de tip federal sau pluri-etnic, cum sunt Belgia, Elveția, s-au negociat forme de conviețuire aparte decât cele din statele – națiune. Sub nicio formă asemenea aranjamente nu se pot deschide tuturor imigranților, pentru că ar rezulta un turn Babel, care s-ar prăbuși în propriul său haos.

Contrar așteptărilor, eu nu sunt un extremist. Ci un adept al unei căi moderate, care să permită simultan existența unui stat național și păstrarea specificului pentru acele minorități istorice, care nu își doresc asimilarea. De pildă, în cazul maghiarilor, aș permite învățământul în limba maternă cu o cerință de cunoaștere minimală a limbii române, la nivel conversațional. Eventual, în zonele cu o largă majoritate maghiară din Ardeal, s-ar putea încerca modelul scandinav, în sensul ca și elevilor români să li se ceară un efort similar. O reciprocitate, care să asigure o bază decentă pentru comunicarea de zi cu zi.

Deci dacă spun că sunt adept al statului național și totuși deplâng necazurile minorității românești din Ucraina, nu e nicio contradicție. Nu privesc cu oroare efortul unei elite politice de asimilare a minorităților de pe teritoriul unui stat național, atâta timp cât nu ia forme violente și de constrângere. Dar nu putem avea două țări vecine cu programe diametral opuse, una care are un cult al minorităților, iar alta cu un program de anihilare grăbită a lor. Sincer, între cele două extreme, consider mai rațional programul lor de realizare artificială a unei identități omogene, decât al nostru, de desființare lentă și pulverizare.

Totuși, când vorbim de asimilare, trebuie remarcat că există două căi de realizare. E varianta de cucerire soft, prin forța de atracție. E apanajul unor mari culturi, care absorb atât nou veniți, cât și comunități din zona de graniță. E cazul iradierii spațiului francez, german, al americanizării în decurs de o generație-două a celor sosiți în SUA de peste ocean. Cel puțin era cazul, până să fie trecute la modelul multicultural.

La celălalt pol, e asimilarea forțată, practicată de o putere dominantă, dar neatractivă lingvistic și cultural. Cazul maghiarizării e elocvent. A reușit cu mare succes, îngroșând rândurile vorbitorilor de limbă maghiară, chiar cu mare entuziasm, cum e cazul secuilor și nu numai. Totuși, a fost respinsă de multe alte nații, ca românii, croații, slovacii, care s-au rupt cât au putut de repede la prăbușirea Imperiului Austro-Ungar. Când n-au mai existat pârghiile forței, acel mecanism a încetat.

Rusia a practicat în istoria ei ambele forme de asimilare, atât prin cucerire și forță brută, cât și prin iradierea marii sale culturi. Ucraina e acum o țară pe buza prăpastiei, care insistă să își brutalizeze minoritățile, pentru a le atrage cu de-a sila la proiectul ei de dată recentă. În timp ce România e o țară aparent puternică, dar care renunță la orice proiect național de auto-afirmare, inclusiv în granițele sale actuale, cu atât mai puțin în cele istorice.

Rusia are propriul ei program de descurajare a naționalismului ucrainean istoric radical, sub sloganul „denazificării”. Care, în fond, promite să epureze unele figuri istorice interbelice, care pentru Ucraina sunt eroi fondatori. Deci să facă Ucrainei căzută în sfera rusă de influență, ce ne-au făcut și nouă occidentalii de când am căzut în sfera lor de influență. Dacă Occidentul va reuși să înglobeze totuși măcar ce-a rămas acum din Ucraina, ne putem imagina că i-ar cere, la un moment dat, ceva similar în numele „valorilor europene”.