Pentru vechea generație, a lui Iliescu, proprietatea privată era „un moft”. Pentru noua generație, independența e tot un moft. Desigur, urmașii bătrânilor comuniști nu mai gândesc așa, pentru că între timp au acumulat ceva proprietate privată ei înșiși. Noua generație, care se avântă acum în discuții politice, e convinsă că integrarea într-un spațiu globalizat, că o fi o confederație europeană sau un imperiu american nu contează, e benefică în sine. Într-atât de bună, încât de dragul ei merită să închizi ochii la orice acumulare de putere care scapă controlului popular, atâta timp cât acel pol de putere ne duce „într-acolo”. Acestor tehnocrați binevoitori ai puterii sunt dispuși să le sacrifice inclusiv libertăți individuale și drepturi cetățenești. Scris cu litere mici ca în contractele bancare, e detaliul că această concesie un e doar până vom fi trecuți puntea imaginară spre abundența Occidentului, ci pentru totdeauna.
Vedeți dumneavoastră, în dictaturi și în teritorii dependente, cetățenii nu prea fac politică. În esență, acesta era și conținutul pactului nescris ce a permis stabilitatea pe zeci de ani a regimurilor dictatoriale comuniste, după încetarea represiunii violente masive: cetățenii nu vor mai fi arestați, duși în lagăre sau uciși, atâta timp cât se abțin de la a face în vreun fel politică. Puteai fi inginer, doctor, profesor, să îți urmezi studiile și cariera fără să intri în coliziune cu statul. Ba chiar și preot, deci să ai explicit o altă convingere decât ideologia oficială. Dar să nu critici regimul, să nu lansezi petiții, să nu chemi oamenii la adunări, să nu convingi alți indivizi să protesteze, să nu dai o interpretare proprie istoriei, să nu ceri lucruri administrației ș.a.m.d.
E o situație spre care ne îndreptăm în aplauzele entuziaste ale tinerilor frumoși și din ce în ce mai puțin liberi. Lor nu li se pare nimic în neregulă că noua Securitate se pune la dispoziția unor puteri străine, că orchestrează un plan elaborat de preluare a controlului în societate, prin rețele de procurori și judecători, că are politicieni controlați la modul cel mai evident. Că inclusiv cei cu care aparent se luptă, fac numiri de miniștri și prim-miniștri cu legături certe cu acest sistem ocult. Nu li se pare nimic suspect în existența unui grup format din capi ai SRI, politicieni și magistrați, care se adună acasă la un prezumtiv infractor, unde coordonează felul în care sondajele de la ieșirea de la urne sunt difuzate la televiziuni, cum sunt colectate informațiile despre votul din secții de votare din ambasade. Că poate încearcă să trucheze scorul electoral, dar în mod cert caută febril să își pregătească viitorul în carieră după rezultatul alegerilor. Și că, urmare a acelei întâlniri chipurile private, dintre politicienii prezenți în sufragerie se aleg câțiva, care peste câteva zile înființau un partid balama, cu ajutorul căruia se înclina balanța guvernării către o anumită parte. Că același grup de putere intervenea pentru preluarea ostilă de televiziuni de la un mogul la altul și pentru finanțarea altor posturi de televiziune prin donații de voie de nevoie de la afaceriști din mari dosare de corupție.
Sunt doar simple trăsături ale confiscării statului de către un grup, ce acționează sub coordonarea serviciilor secrete americane, punând așadar România în poziție de vasalitate. Pentru cei din grup, calculul e simplu: preluarea puterii în schimbul trădării. Pentru cei care le aprobă prin tăcere abuzul, calculul e cam defectuos în opinia mea. Pentru că dacă renunți la primatul votului și la independența de stat, e o iluzie că vei mai fi lăsat să faci politică după ce transferul se va realiza total. Indiferent că e instituită în numele anti-corupției, al drepturilor omului sau democrației, o juntă a generalilor SRI e tot o juntă cu nimic mai brează decât regimurile militarizate de prin Pakistan sau America Latină. Mai devreme sau mai târziu, economia centralizată de firme protejate ale sistemului, căpușată de multinaționale, pentru care pledează ambasadori, va fi la fel de ineficientă ca orice antrepriză de stat. Dacă puterea se mută de facto din Parlament în Servicii și magistratură, indivizii venali, cei lacomi de bani și influență, se vor muta din partide în structurile de forță. Îi vom lichida din Parlament cu dosare aprobate de generali, dar își vor lua uniforme de colonei și generali ei înșiși. Diferența e că atunci când grosul corupției va fi în servicii și nu în Parlament, nu îi vom putea schimba prin vot, pentru că de facto nu vom mai face politică. Formal, desigur, vom mai vota, dar nu va conta.
În mod surprinzător, în decursul vieții mele, probabil gradul cel mai mare de libertate pentru societate s-a înregistrat în zbuciumații ani 90. Cine ar fi crezut? Dar nu pentru că Iliescu ar fi crezut sincer în democrație și libertăți civile. Ci pentru că sistemul era în transformare, instituțiile de forță erau nesigure, viitorul era imprevizibil și controlul nu era pus la punct. Era, desigur, și amintirea prea recentă a dictaturii abia răsturnate. Legi privind delictele de opinie erau de negândit în anii 90, dar sunt acceptate ca „intrare în rândul lumii” de generația actuală de tineri ușor de ofensat. Economic, situația era un haos, inflația galopantă și de 300% pe an rodea orice agoniseală, dar posibilitatea de a întreprinde ceva independent cu mijloace puține exista încă. Nu generozitatea sau convingerile regimului ne dădeau mai multă libertate, ci incompetența lui.
Ni se livrează din când în când știri despre „românii din diaspora” care chipurile protestează pentru cutare și cutare lucru. Se face un mare miting la București și ni se spune că aceleași cauze au fost susținute și de românii din Londra, Paris, Madrid. Evident, e o manipulare de doi bani, pentru că nu ni se arată mereu decât maxim câteva zeci de persoane adunate pe o stradă din respectivele metropole. De cele mai multe ori e vorba de studenți, copii merituoși sau copii de bani gata. Sau adulți cu profesii bune, care își permit luxul de a participa la astfel de socializări simbolice. Măcar dacă ar fi aceștia reprezentativi pentru emigrația românească! Ce bine ar fi! În realitate, ce se întâmplă cu cele 3 milioane de români aflați în străinătate cu ocazia acestor proteste trâmbițate? Păi ce să se întâmple, ei sunt la muncă pe șantirerele și ogoarele țării de adopție, spală, sapă, cară 9-12 ore pe zi, aleargă să supraviețuiască. Abia dacă deschid un site al unui ziar să se informeze vag despre orice subiect de acasă sau de unde se află. Pe scurt, ei nu fac politică. Și știți de ce nu fac politică? Pentru că sistemul e atât de bine pus la punct, încât îi stoarce de toată energia și le oferă suficiente forme de consum, ca să îi determine să alerge să acumuleze mai mult. Nici ei, nici colegii lor străini nu fac politică, pentru că viața nu le mai îngăduie.
Și în țările respective, mult admirate, politica (și literatura) sunt monopolul unei pături subțiri, ce își permite luxul de a se preocupa de alte lucruri decât de traiul de zi cu zi. Pentru toți ceilalți, opiniile politice vin prefabricate de-a gata în idei simple, consumate în regim fast-food, uneori în izbucniri de emoție colectivă bine controlată.
Le dau, așadar, o veste proastă entuziaștilor TFL-iști. Lumea spre care aleargă e una mult mai controlată decât cea de care fug. S-or entuziasma ei acum să facă politică pentru prima dată, dar cam asta va fi și ultima, pentru că odată înscăunat regimul fără contrapondere și fără feed-back electoral, șurubul se va strânge tot mai mult.
Victor Grigore