9. Legea anti-liberală a lui Crin Antonescu

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

Legea 217 din iulie 2015 se prezenta ca o completare a ordonanței 31/2000, dată de Adrian Năstase, cum aveau să fie și două legi ulterioare ale lui Silviu Vexler. Între adăugiri erau referirile la Mișcarea Legionară (care i-au adus numele popular de „legea anti-legionară”) și prima pedeapsă pentru contestarea vinovăției românești asupra holocaustului dintr-un text de lege. Era interzisă și omagierea unor anumite personalități istorice.

contextul politic

De astă dată, nu se mai putea spune nici că foștii comuniști (Iliescu și Năstase) dădeau legi limitative, nici că reacționau la un val de popularitate al „extremei drepte”; cum fusese prezența lui Vadim Tudor în finala din 2000. Dimpotrivă, la alegerile din 2008 PRM nu a mai reușit să atingă pragul electoral. Pentru 12 ani, până în 2020, România a fost un unicat în Europa, neavând în legislativ niciun partid declarat naționalist sau anti-sistem. (Asta dacă nu socotim astfel surogatele gen PPDD (Partidul Poporului Dan Diaconescu) sau UNPR-ul lui Gabriel Oprea.)

România era cea mai pro-americană și mai entuziasmată de integrarea europeană. Legionarii erau o amintire uitată de vasta majoritate a populației. UDMR era nelipsită în coalițiile de guvernământ, era în plin avânt exodul românilor spre vest. Deci care era oportunitatea actului, venit de la Crin Antonescu, un liberal rebel cu plete în vânt? Chiar ambiția lui de a parveni și a fi acceptat de cercuri externe e singura justificare, nu vreo necesitate internă a societății române.

Crin Antonescu avusese o ascensiune fulminantă, susținut mai ales de presa miliardarului Dinu Patriciu. Reprezenta „aripa tânără”, o schimbare de gardă față de foștii lideri, trecuți prin exil sau închisorile comuniste. În 2009 devine președinte al PNL și începe să fie cultivat de trusturile lui Dan Voiculescu (Antena 3) și Sorin Ovidiu Vântu (Realitatea TV), ca posibil președinte. În același an candidează la prezidențiale, fără să prindă finala. Dar e susținut nu doar de moguli, ci și de vedete ale viitoarei campanii #rezist, ca Tudor Chirilă, de personalități ca Doina Cornea, istoricii Neagu Djuvara și Lucian Boia, ziaristul Cristian Tudor Popescu.

În 2011, parafează cu Victor Ponta și partidul lui Dan Voiculescu crearea USL, prima unire a celor două mari partide rivale de centru stânga și centru dreapta, PSD, PNL, care câștigă alegerile fără drept de apel. În 2012 Crin devine președinte pentru scurtă vreme, pe durata referendumului de suspendare a lui Traian Băsescu. Opiniile sunt încă împărțite în legătură cu acel eveniment. „Băsiștii” l-au numit o lovitură de stat dată de mafioți, iar „anti-băsiștii”, o negare a voinței populare, prin erata Curții Constituționale, după intervenția directă a Departamentului de Stat al SUA.

Liberalul a depus proiectul la parlament tocmai în momentul când spera să aibă susținere pentru a deveni președinte, iar actul a zăcut acolo mai mult timp. Legea lui Crin Antonescu e adoptată de Parlament abia în 2015, cu Călin Popescu Tăriceanu și Valeriu Zgonea la conducerea celor două camere, fiind promulgată de cel în favoarea căruia se retrăsese: Klaus Iohannis.

o justificare bizară

Deși e absolvent de istorie, Crin Antonescu nu a venit cu argumentul unei cercetări aprofundate în arhive sau măcar în memorialistică. În expunerea de motive din preambulul legii, se găsea o cu totul altă explicație, remarcată de ziaristul Ion Spânu, într-un articol de atunci. Motivele invocate sunt două, ambele penibile.

Primul motiv e că există deja legea siguranței naționale (din 1991), care indica ideologiile extremiste ca pericole (la fel ca și activitățile anti-naționale), dar le lăsa fără pedepse. Deci justificarea e că trebuie să dai o lege, pentru că există o altă lege deja.

Al doilea motiv e fabulos: o sentință dată de Înalta Curte în 2012, în defavoarea unui fost deținut politic și veteran de război (indicat doar cu inițialele). Judecătorii de atunci au decis că omul respectiv nu merită să fie reabilitat ca victimă a comunismului, pentru că a avut simpatii legionare și asculta (probabil) Europa liberă. Sună halucinant, nu?

„S-a reținut în legătură cu reclamantul că în 1945, când s-a întors de pe front, și-a reluat legăturile cu legionarii cunoscuți în lagărul de la Târgu Jiu, informându-se reciproc de știrile internaționale, comentând dușmănos deciziile luate de regimul democrat popular, elogiind totodată elemente legionare”.

Da, așa se exprima judecătorul unui tribunal din România democrată a anului 2012, la 23 ani de la Revoluție, vorbind de „comentariile dușmănoase” pe care cineva le făcea la adresa comuniștilor. Pentru că la ei se referă sintagma „regimul de democrație populară”! Acești magistrați (care între timp binemerită de la o țară UE o pensie specială de mii de euro), își completau motivarea sentinței cu următorul pasaj. Ceea ce urmează e chiar fraza reținută de Crin Antonescu din sentință și pusă drept citat în motivarea necesității legii lui, trei ani mai târziu:

„Or, mișcarea legionară a fost în esență o organizație de tip paramilitar, terorist, de orientare naționalist-fascistă, cu caracter mistic-religios, violent anticomunist, dar printre altele și antisemit.”

Să ne imaginăm cum a dat Crin Antonescu de acest paragraf. S-a trezit într-o zi pe la prânz, după somnul de frumusețe, și a început să citească din sentințele tribunalelor din ultimii ani. Facultatea de Istorie nu îi produsese o astfel de revelație despre interbelic. Dar când a dat peste acea frază, a trăit o iluminare și a realizat că e senator și e dator să scrie o lege pe acel subiect. Probabilitatea să se fi întâmplat așa e nulă. Mult mai plauzibil e că Antonescu a primit legea gata scrisă de undeva, cu tot cu acel pasaj, care îi folosea ca precedent juridic. De unde? Nu putem ghici. (Probabil dintr-o țară în care există principul anglo-saxon al precedentului unor sentințe, care devin reper pentru următoarele. Principiu care nu există în dreptul românesc, de inspirație franceză.)

Dar semnificația istorică merită subliniată. La 23 ani de la Revoluția anti-comunistă, Crin Antonescu lua ca reper o halucinantă eroare de judecată, contra unui luptător anticomunist, veteran de război contra rușilor, condamnat la uitare doar cu inițialele numelui. Un om căruia statul democratic refuza să îi recunoască anii de suferință din totalitarism și cei petrecuți pe front în apărarea țării, pentru simpatiile lui politice, considerate „dușmănoase” la adresa regimului de după 23 august 1944.

Nicio lege nu îl îndreptățea pe judecător să facă o asemenea discriminare! Dar Crin lua abuzul lui ca reper și îl transforma în baza unei legi de atunci încolo. Da, fraza care îi plăcuse atât liberalului era cea în care un om e acuzat că a făcut parte dintr-o organizație anti-comunistă și că uneltea contra comunismului, ajutat de ce afla din presa occidentală. Sau, în tot cazul, că statutul de persecutat politic îi e anulat de presupusul antisemitism al altora, nici măcar al lui personal.

promisiuni deșarte

Îmi mai atrage atenția un detaliu. Judecătorul nemilos nota că respectivul veteran luase contact cu alți legionari într-un lagăr. Tot într-un lagăr, cum a fost cel de la Târgu Jiu, fuseseră deținuți și Mircea Eliade, Nae Ionescu și alți („dușmani ai poporului”, cum s-ar fi zis după întoarcerea armelor). Teoretic, o instanță de acest tip ar fi putut decide și că Ioan Petru Culianu e vinovat că a luat legătura la Chicago cu Eliade, întors din detenția respectivă. Sau că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu au avut și ei legături cu Noica, fost deținut legionar.

Cum o mare parte din deținuții politici din comunism au fost simpatizanți legionari sau studenți și elevi de liceu din „frățiile de cruce”, rezultă că o parte echivalentă a victimelor comunismului sunt anulate prin aplicarea principiului că afinitatea pentru extrema dreaptă îți șterge suferințele produse de extrema stângă. E însuși principiul care i-a declanșat lui Crin (sau cui i-o fi dat proiectul gata scris) ideea acelei legi. Acest principiu nu s-a aplicat niciodată victimelor holocaustului. Nimeni nu a îndrăznit să scadă din total persoanele acuzate că erau comuniști, sabotori în favoarea URSS, speculanți din spatele frontului sau persoane fără convingeri democratice. Dimpotrivă, cine ar reduce astfel bilanțul total al tragediei riscă închisoarea pentru negaționism tocmai prin legea de față.

În 2015, legea lui Crin Antonescu a fost atât de controversată, încât a stârnit rumoare inclusiv de la intelectuali pro-occidentali, care se revendicau de la Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade și alte personalități abia recuperate de un deceniu în cultura română. Antonescu ne liniștea astfel:

„Nimeni nu o să-i interzică lui Andrei Pleșu să îl citească pe Cioran. Să nu se sperie.”

Tot atunci, Antonescu nega că ar fi vizați luptătorii anti-comuniști, declarându-se „un admirator al lui Ion Gavrilă Ogoranu”. O declarație pentru care în 2025 riști să fii săltat de acasă cu mascații și percheziționat, ca președintele fundației memoriale a celebrului luptător în Munții Făgărașului. Iată ce spunea atunci chiar autorul legii:

„Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu, îl consider un erou al României”.

Dar același articol dădea imediat și părerea contrară a lui Alexandru Florian, de la Institutul Wiesel, care amintea că, înainte de a lupta în munți, Ogoranu făcuse parte din organizația de tineret Frățiile de Cruce. Și număra deja plăcile comemorative care trebuie date jos de pe clădiri. Ca aceea unde locuise publicistul Nichifor Crainic, teolog și doctor în filosofie, închis 15 ani la Aiud în lotul presei interbelice. Evident, punctul de vedere al lui Florian a avut câștig de cauză, nu promisiunile făcute de Crin Antonescu, pe marginea propriei legi. 
Verba volant, scripta manent…

prevederile

Era interzis „cultul unor persoane vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și crime de război”. Sintagma „genocid contra umanității”, care o calchiază pleonastic pe cea de „crime contra umanității” pare a fi o invenție a lui Crin Antonescu. Dar era definită în felul următor:

„orice persoană condamnată definitiv de către o instanță judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și persoana din conducerea unei organizații al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanțe penale internaționale;”

Promovarea lor e pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

Era introdusă pentru prima dată interdicția de a contrazice că în România a avut loc o parte a holocaustului. (Aspect deja tratat în alt episod.) Negaționismul săvârșit „prin intermediul unui sistem informatic” era considerat agravant, urcând pedeapsa până la 5 ani. O astfel de prevedere tehnică vizează descurajarea persoanelor mărunte, fără acces la presă, televiziune, tipografii, pentru a stârpi în fașă fenomenul democratizării opiniilor odată cu apariția internetului.

Confecționarea de materiale și simboluri specifice era pedepsită de la 3 luni la 3 ani. Articol care a fost folosit pentru a băga în închisoare un vânzător de tricouri cu personalități interbelice, inclusiv din lumea culturii.

„Art. 12. – Se interzice ridicarea sau menținerea în locuri publice, cu excepția muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârșirea infracțiunilor de genocid contra umanității și de crime de război.”

9. Articolul 13 se modifică și va avea următorul cuprins: 
(1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau altor locuri publice.

(2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război unor organizații, cu sau fără personalitate juridică.”

Cu aproape un deceniu înainte ca mișcarea BLM să demoleze statui ale părinților fondatori americani, legea se preocupa explicit de dărâmarea statuilor apărute în primul deceniu de libertate, de schimbarea unor nume de străzi și instituții. De exemplu, schimbarea numelui liceului Mircea Vulcănescu din București avea să facă obiectul unei lungi bătălii civice, încheiată prin intervenția primarului Daniel Băluță împotriva memoriei filosofului mort la Aiud.

Justiția selectivă e completată de o perpetuă rescriere a istoriei. Funcția pe care o deținea Mircea Vulcănescu la momentul „întoarcerii armelor” era cea de subsecretar de stat în Ministerul de Finanțe. Niciodată nu se pomenește că șeful său, ministrul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, era Gheron Netta. Și nimeni nu a încercat să explice încredințarea finanțelor țării unui evreu de către Antonescu, după ruptura violentă de legionari. Având în vedere studiile solide în Germania, putem deduce că primase criteriul competenței.

În 1946, atât Vulcănescu, cât și Gheron Netta sunt condamnați de comuniști pentru „crime de război”, la 8, respectiv 10 ani, și ambii mor în închisoare. Vulcănescu era acuzat că a participat la consiliile de miniștri în care s-a decis colaborarea cu nemții și asigurarea costurilor logistice ale armatei germane pe teritoriul nostru. În anul 2000, Curtea Supremă a decis definitiv reabilitarea lui Gheron Netta, deci caracterul nedrept al sentinței. Și a dispus intrarea în posesie a moștenitorilor averii sale, constând în două imobile cu 76 de apartamente.

În anul 2018, Măriuca Vulcănescu, fiica de 86 de ani, ea însăși trecută printr-o închisoare politică, a cerut reabilitarea tatălui său. Prima instanță i-a dat câștig de cauză, apreciind condamnarea ca motivată politic. Statul a declarat recurs și a întors decizia la Curtea de Apel. În motivarea ei, Curtea nota senin că imputarea făcută de comuniști a vinei de a lupta contra Uniunii Sovietice stă în picioare și într-o țară NATO (care e montată de ani de zile să dea piept cu Rusia lui Putin):

(…) și chiar dacă în hotărârea de condamnare s-a reținut acceptarea și sprijinirea efortului de război împotriva Uniunii Sovietice, Curtea consideră că nici această faptă imputată, prin ea însăși, nu poate fi nicicum asimilată exprimării protestului împotriva terorii comuniste sau abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică (…)

nu și comunismul

Cu totul remarcabilă pentru un lider „liberal”, era nu doar insistența pentru pedepsirea exprimării în public. Dar și totala absență din lege a oricărei referiri echivalente la dictatura comunistă, din care abia ieșisem. Pe Wikipedia și într-o puzderie de articole din ziare găsim informația că legea lui Crin ar fi interzis în 2015 și cultul lui Ceaușescu. (Presupunând că acel cult exista.) E o informație falsă, lansată diversionist de presă, pentru a ascunde caracterul unilateral al legii. În legea lui Crin nu există nici cuvântul „comunism”, nici Ceaușescu.

De unde s-a născut acea presupunere? Din faptul că legea interzicea „cultul persoanelor condamnate pentru genocid și crime împotriva umanității”. Adică, era o deducție, bazată pe farsa judiciară din ziua de Crăciun a lui 1989. Când soția unui politician a fost condamnată împreună cu el de o instanță ad-hoc pentru cei 60.000 de morți de la Timișoara, din știrile false ale vremii.

Așadar, Crin Antonescu mai aducea o inovație în tânăra democrație românească: acceptarea ca valide și indiscutabile a sentințelor unor tribunale revoluționare sau ale „tribunalelor poporului”, din perioada stalinistă. Ironic, totalitarismul comunist începuse și se terminase la noi cu două procese de tip stalinist, organizate de niște comuniști, respectiv procesul lotului Ion Antonescu și al soților Ceaușescu. Între ele, erau și alte personalități ale culturii române, condamnate ca „dușmani ai poporului” și pentru „crima” de a fi participat la războiul împotriva URSS, cu mărturii smulse prin tortură în beciurile de anchetă ale Securității.

Ele sunt dovada că justiția umană nu e infailibilă, ci vulnerabilă la contextul politic și de putere din momentul respectiv. (Prezența Armatei Roșii sau instituirea unui tribunal revoluționar într-o unitate militară, după capturarea conducătorilor, care să ia în seamă probe vădit false, avocați ai apărării, care pledează mai dur decât procurorii împotriva „clientului”, judecători care țin discursuri moralizatoare.)

În schimb, nu au beneficiat de condamnări echivalente conducătorii din perioada celei mai mari represiuni comuniste, cum ar fi Gheorghe Gheorghiu Dej sau Ana Pauker. Teoretic, pe ei ai voie să îi reabilitezi și să-i simpatizezi, pentru că n-au o sentință. De altfel, la o mare editură a apărut acum câțiva ani o biografie romanțată a Anei Pauker, scrisă cu simpatie de Robert Levy, în care e prezentată ca o femeie îndrăgostită, idealistă, victimă tragică a istoriei.

Tot de o prezentare ca poveste de dragoste beneficiază și regele Carol al II-lea, în cărți recente. Nici el nu a avut o condamnare pentru instaurarea dictaturii regale, un regim despotic de corupție prin camarila din care făceau parte câțiva din oligarhii epocii. Regim care suprima partide în preajma alegerilor și se deda la sute de crime fără proces ale opozanților, șterse din memoria colectivă pentru că cei „suprimați” de jandarmi se întâmpla să fie legionari. Acele asasinate au fost descrise de istoricul Cristian Troncotă ca acte de „terorism de stat”, săvârșite prin intermediul unor cadre din poliție și jandarmerie.

De notat că tocmai Adrian Năstase, autorul Ordonanței 31, adusese cu mare pompă osemintele lui Carol al II-lea din Portugalia, pentru a le depune cu onoruri televizate la Curtea de Argeș. Deci participa el însuși la un insolit cult al unui fost dictator vinovat de crime, ce nu pot fi popularizate din cauza restricțiilor de a comemora victimele. În mod cu totul arbitrar, după simpatia unui prim-ministru, un regim despotic e reabilitat, iar altul șters din memorie prin instituirea cenzurii.

statul de drepți

Absolutizarea unor sentințe poartă în ea un germene încă mai periculos decât arbitrariul acelei selecții. Pentru a o sesiza, e nevoie de ceva subtilitate în materie de filosofie politică. Teoreticieni ca Montesquieu au imaginat nu întâmplător un echilibru și o separație a puterilor în stat. Tocmai pentru că nici justiția, nici guvernul, nici legislativul nu pot deservi singure pe deplin binele public. Și nici una din părți nu se poate substitui celorlalte părți complementare din arhitectura statului.

Altfel, n-ar mai fi nevoie de alegeri și societatea ar fi condusă de o castă tehnocratică a magistraților (sau de inteligența artificială) care ar împărți fără greș dreptatea, ar fixa adevărul și calea de urmat. O astfel de putere, chiar acoperită formal de „legalitate” și „proceduri”, ar fi tot atât de despotică, precum un conducător absolutist, care ar conduce prin decrete și ar judeca singur controversele.

Așa s-a ajuns la dictatura pandemică, în care „experții” nealeși dictau cum să respire oamenii de rând, între ce ore să iasă pe ușa blocului și ce dovadă de tratamente medicale să prezinte pentru a-și cumpăra alimente sau apă îmbuteliată. Drepturile naturale au fost puse între paranteze sub greutatea deciziei experților medicali. Și s-a instituit o cenzură anti-științifică pentru alți doctori, care i-ar fi contrazis.

Tot pe aceeași premisă se baza și inițiativa „fără penali în funcții publice”. Ea pornea de la o dorință firească și sănătoasă de stârpire a corupției. Dar ajungea să ia dreptul suveran al poporului de a-și alege reprezentanții, inclusiv din rândul „corupților”. Pe care o parte din electori îi considerau persecutați pe nedrept de către experții în drept, ai unei justiții în care nu mai aveau încredere; care folosea intervenții ale unui binom cu servicii secrete.

La același impas sistemic ne duce și pretenția arogată de Curtea Constituțională de a face o preselecție a candidaților ce pot lua parte la alegeri. Așa ceva schimbă natura statului, dintr-o democrație reprezentativă, într-o tehnocrație judecătorească.

Statul de drept a fost un ideal atât de intens urmărit, încât s-a ajuns ca reflecția morală să fie eliminată cu totul. Pentru că acum contează doar dacă un lucru e legal, nu și dacă e moral sau util ansamblului social pe termen lung. Iar producția de legi e fără oprire, depășind capacitatea oricărui jurist de a le memora. Există peste 15.000 de acte legislative în vigoare (legi și ordonanțe), majoritatea date în ultimii 35 de ani. Iar fiecărui om de rând (cu altă meserie decât aceea de avocat) i se pretinde absurditatea de a le cunoaște pe de rost, ca să nu le încalce!

Totuși, există un paradox al democrației: cei mai mărunți dintre oameni sunt considerați mai competenți în a-și hotărî soarta decât cel mai competent dintre judecători. Problemele de natură istorică, existențiale și de reprezentare nu pot fi reduse la o simplă problemă tehnică, tranșată definitiv printr-o sentință într-un tribunal. E atributul inalienabil al unei comunități să își definească propriile repere identitare, propria narațiune despre strămoși, despre trecutul apropiat sau îndepărtat, propria părere despre cei aleși să-i reprezinte, propriul fel de a-și imagina viitorul.

Că există această ierarhie de principiu între ordinea naturală și cea penală, o demonstrează cel puțin două articole din legile românești. Articolul 266 din Codul Penal permite rudelor apropiate (soți, frați, fii, fiice, părinți) să nu fie trase la răspundere pentru că nu au denunțat fapte penale comise de membri ai familiei. Iar articolul 177 le îngăduie să nu depună mărturie în procesele rudelor apropiate. Deci legiuitorul a luat act de caracterul sacru al raporturilor de familie, chiar și în raport cu fapte anti-sociale. De ce nu ar funcționa acest principiu și în privința familiei extinse, care e națiunea? Dacă statul creat să ocrotească dezvoltarea națiunii române nu o consideră o valoare ce trebuie ocrotită și apărată de denigrări, ce rost mai are acel stat!?

învingătorii imaculați

Al doilea război mondial a fost o tragedie la scara planetei, un abator industrial pentru zeci de milioane de vieți omenești, care a scos la iveală lucruri pe care am fi preferat să nu le știm despre specia om. Ca întotdeauna, învingătorii au scris istoria și s-au prezentat ca eroi pozitivi. Crimele la care s-au dedat nu micșorează în niciun fel culpa învinșilor, dar sunt cel mai des acoperite de o convenabilă uitare.

La loc de cinste între învingători stătea Iosif Visarionovici Stalin, cu cel mai mare palmares de crime din istoria Europei, majoritatea pe timp de pace, contra propriului popor și a celor „eliberate”. În ciuda palidului rechizitoriu făcut de Hrusciov în 56, n-a fost cu totul condamnat nici în timpurile sovietice. Iar în prezent Federația Rusă are un discret program de reabilitare a sa, pe canale oficiale și neoficiale, prin insistența cu care vrea să impună și altor țări propria perspectivă asupra „Marelui Război Patriotic de Apărare a Patriei” și să ceară epurarea adversarilor din acele țări.

Winston Churchill are statuie în fața Parlamentului din Westminster și poză pe bancnota de 5 lire. E văzut ca un simbol al rezistenței tenace naționale și europene. Rar se amintește de milioanele de morți produse prin înfometare în blocada alimentară asupra Germaniei din primul război mondial, când conducea flota. Blocadă întinsă mult după război, ca instrument de presiune, până când nemții au semnat tratatul înrobitor de la Versailles. Churchill e unul din instigatorii holocaustului Dresdei (în sens etimologic), prin „arderea de tot” a unei populații civile într-un oraș fără semnificație militară. Nu e străin nici de figurile scheletice ale supraviețuitorilor, după bombardarea liniilor de aprovizionare cu alimente și medicamente, care au crescut și epidemia de tifos.

Nicio lege nu pedepsește glorificarea președintelui american Henry S Truman, care a autorizat arderea de vii a un sfert de milion de japonezi prin aruncare bombelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki. Dacă America s-ar fi aflat de partea învinșilor, probabil că evenimentul ar fi fost prezentat ca punctul culminant al războiului. La fel, nici Franklin Delano Roosevelt nu e judecat pentru închiderea în lagăre a cetățenilor americani de etnie japoneză.

În aprilie 1944, aviația anglo-americană a bombardat cartiere din București și Ploiești (unde erau vizate mai ales rafinăriile). Între timp, s-au ridicat două monumente în București în onoarea aviatorilor americani căzuți cu acea ocazie și niciun monument pentru cei 3.000 de români uciși de ei la sol. Între metodele folosite a fost și aruncarea de jucării cu explozie întârziată, care să producă mutilări ale copiilor, care le-ar fi găsit, după cum avertiza presa vremii:

„Avioane dușmane au aruncat deasupra câtorva orașe străine jucării, bomboane, stilouri și alte obiecte care, la cea mai mică atingere, fac explozie. Victime ale curiozității și nevinovăției lor au fost copiii. Părinții au datoria să apere viața copiilor, învățându-i să nu atingă obiecte găsite pe stradă, și să le semnaleze autorităților”.

(Să fi fost doar o psihoză de război sau o exagerare de presă? E o întrebare pe care avem voie să o punem fără riscuri, căci nu există o lege care să pedepsească abateri revizioniste pentru acea secvență a războiului.)

la judecata învingătorilor

Sunt fotografii din 1940, de pe Calea Victoriei, cu bucureștenii care s-au plecat în genunchi, în semn de adâncă tristețe, când s-au tras clopotele și s-a anunțat că România a cedat fără luptă Basarabia și nordul Bucovinei. Era imaginea unei țări umilite, tranșată de înțelegerea dintre Hitler și Stalin, obligată să cedeze o treime din suprafață către trei vecini în același an. Părăsită de aliații occidentali (cum avea să mai fie și la împărțirea sferelor de influență între comuniști și democrați) avea varianta să dispară cu totul ca un teritoriu ce se poate lua de oricine dorește. Sau să aleagă de partea cărui totalitarism să lupte, pentru a mai recupera ce se mai putea prin jertfă.  

Ordinul dat în iunie 1941 a fost ridicarea din genunchi a unei țări forțate de alții să lupte:

„Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!
Zdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte.
Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.”

(Sper că nu va deveni ilegală citarea unor asemenea izvoare istorice arhi-cunoscute chiar și pe vremea lui Ceaușescu…)

Au urmat trei ani de război pe frontul de est, încheiat în dezastru și ocuparea țării, prelungit cu încă un an pe frontul de vest, pentru recuperarea Transilvaniei. Între 300 și 500.000 de soldați români nu s-au mai întors din acele bătălii, mulți alții s-au întors ca invalizi. Câte un veteran sau decedat era aproape în fiecare familie din țară. Nu fusese aventura unei bande restrânse de mercenari sau a unei grupări extremiste. Conducătorul armatei române a fost capturat și predat inamicului bolșevic, de cei care au parafat schimbarea taberei.

Timp de doi ani, Ion Antonescu a fost anchetat de agenții NKVD, inclusiv la Moscova, în temuta închisoare de la Lubianka. Apoi a fost readus în țară pentru un proces-spectacol organizat de regimul marionetă a Kremlinului. Și condamnat la moarte pentru „dezastrul țării”, trădare prin alianța cu Germania, monopolizarea presei și a puterii politice, crime etnice și atacarea URSS, văzută ca o crimă de război neprovocată.

Într-o istorie contra-factuală, poate că și într-o Românie rămasă liberă s-ar fi organizat un proces al dictaturii militare din timpul războiului. Poate ar fi ieșit la iveală și crimele de război, care i se impută în prezent. Poate i s-ar fi reproșat supunerea orbească față de interesele Germaniei, fără garanții scrise, costul unei campanii fără orizont în Răsărit, în vieți omenești și bani. Dar niciun român nu i-ar fi reproșat Mareșalului recuperarea fie și vremelnică a Basarabiei și Bucovinei. Niciunul n-ar fi considerat România statul agresor, în raport cu URSS. Așa ceva urma doar în logica unei țări sub ocupație.

Dar nu imaginea lui Ion Antonescu e importantă. El ar fi putut rămâne un personaj secundar al istoriei naționale, despre care să fie liber oricine să-și formeze propria opinie onestă, să-l admire sau să-l deteste. Adevărul istoric s-ar fi așezat pe propriile picioare, din documente, fără nevoia amenințărilor penale pentru „necredincioși”. Problema e imaginea țării în ochii generațiilor viitoare, cărora celălalt Antonescu, Crin, le-a impus o penitență fără sfârșit. Iar asta fără ca România să se fi aflat în 2015 sub ocupația clasică a unei puteri străine și fără a fi fost somată de o țară să își asume vinovății retroactive.

Conform concluziilor comisiei Wiesel, România e acuzată de deportarea și uciderea a până la 380.000 de evrei. Un număr mai mare decât al victimelor de la Hiroshima și Nagasaki. Sau un număr, care îl depășește pe cel al soldaților români morți în tot războiul, în estimarea minimală. Imaginea ce se desprinde de aici, și este predată tuturor generațiilor de copii de aici încolo, e a unei cruzimi ieșite din comun, o vinovăție colectivă ce nu se poate mărgini la persoana unui singur lider, ci se răsfrânge asupra întregii armate și asupra întregului popor. Această narațiune e acceptată implicit nu doar de toate partidele, care au votat în 2015 legea respectivă, dar și de toate cele care nu au contestat-o de atunci încolo, pentru a-și dovedi astfel moderația.

E imposibil să nu vezi că legea instituie un precedent foarte periculos, ce se va extinde cât de curând împotriva voievozilor medievali, care au dus secole de-a rândul o luptă anti-otomană. În timpul căreia s-au petrecut fără discuție masacre și acte de cruzime, ca tragerile în țeapă folosite și de Vlad Țepeș și de Ștefan cel Mare, despre care cronicarul a notat scrupulos că „la ospețe omora fără giudeț”.

Dacă reinterpretăm istoria cu grila ideologică a prezentului progresist, acele războaie erau semnul islamofobiei românilor, a extremismului lor xenofob, care respingea libera circulație a unor migranți turci, tătari, ieniceri și spahii. Popoarele au interese divergente în accesul la resursele materiale, dar și la resursele simbolice, care acordă legitimitate și susțin o imagine pozitivă despre sine. E firesc ca ele să aibă perspective diferite și asupra trecutului, așa cum au divergențe și în prezent.

În cazul războiului româno-sovietic, nu e o surpriză ca rușii să aibă o altă variantă. Bizară e suprimarea unei versiuni românești asupra conflictului. De pildă, istoricul Cristian Troncotă susține că a probat cu documente contextul crimelor făcute în retaliere de ofițeri români contra unor etnici evrei la Odesa, după un atentat terorist în care comandamentul militar românesc fusese aruncat în aer. Dar adaugă și un incident mai puțin popularizat, când soldații sovietici în retragere au mitraliat un grup de evrei, care încercau să se refugieze împreună cu ei pe aceleași vapoare.

În acest caz, istoriografia rusă ar avea tot interesul să pună acele victime în seama armatei române. La fel cum încercase Vâșinski să pună uciderea polonezilor de la Katyn în seama nemților. Istoricii români ar trebui să nu fie imobilizați în cercetarea lor de prevederile unor legi ale cenzurii, care le-ar putea permite să își susțină anumite teze, nu în apărarea unei ideologii, ci a adevărului istoric și a intereselor naționale.

etalonul israelian

În 2017, Parlamentul României a făcut un gest simbolic: a instituit prin lege ziua de 14 mai, ca zi comemorativă a victimelor comunismului. Ea amintea acea zi din 1948, când s-au făcut cele mai multe arestări în masă în rândul tinerilor cu diverse orientări politice, legionari, țărăniști, liberali și intelectuali neafiliați.

În 2024, același parlament (cu altă componență) a decis tot simbolic să substituie acea zi comemorativă printr-o altă lege, care o instituie ca Ziua Prieteniei dintre România și Israel. (E, în fond, ziua națională a țării respective, apărută în 1948 prin carta ONU, și nu data ulterioară la care România a recunoscut noul stat, în iunie același an, sau cea ulterioară a deschiderii relațiilor diplomatice.) De atunci, ședința solemnă anuală a fost înlocuită cu noul subiect.

Desigur, prietenia între popoare e ceva lăudabil și merită încurajat. Dar rocada simbolică ne oferă prilejul de a face o comparație cu felul în care statul Israel, care ni se oferă ca etalon de democrație în Orientul Mijlociu, își tratează propria istorie. Subliniez din nou că nici amintirea păcatelor conducătorilor altor țări din al doilea război mondial nu absolvă de vină conducătorii de atunci ai României. Nici comparația cu istoria zbuciumată a Israelului nu se oferă ca scuză sau minimalizare a faptelor foștilor conducători ai României. Nu pun acele lucruri în discuție, pentru că legea nu îmi dă voie. Și nici dacă mi-ar da, nu le-aș ascunde din respect pentru adevăr. Le amintesc cu alt scop: de a face o comparație între legislațiile mai multor țări, din care rezultă caracterul de excepție sau de raritate a legii lui Crin Antonescu.

Statul Israel nu acceptă jurisdicția tribunalelor penale internaționale și nu își judecă retroactiv foștii conducători. Încă înainte de apariția Israelului modern în 1948, au activat pe teritoriul Palestinei mai multe grupări unanim considerate de istorici ca grupări teroriste. Între acestea: Irgun, Haganah, bandele lui Avraham Stern (Lehi) toate topite în armata oficială a statului după crearea lui.

Grupările au organizat atentate teroriste cu bombă în piețe, stații de autobuz, au terorizat populația arabă pentru a o forța să emigreze. Și au vizat inclusiv aliații britanici, care le dăduseră Declarația Balfour și capturaseră teritoriul de la Imperiul Otoman. Motivul era că militanții considerau că englezii amână prea mult transferul Palestinei către mișcarea sionistă. Cel mai faimos atentat a fost cel de la Hotelul Regele David din Ierusalim, unde se afla comandamentul britanic. Atentatorii, militanți sioniști din Irgun și Haganah, au pătruns în hotel deghizați în arabi și au produs 91 de victime de diverse naționalități.

Între victimele neașteptate ale grupării Lehi a fost (cu altă ocazie) și nobilul englez Folke Bernadotte, mediatorul ONU al conflictului cu arabii. Bernadotte avea un prestigiu aparte pentru că negociase cu naziștii salvarea a zeci de mii de persoane, inclusiv sute de evrei de la Holocaust. Wikipedia notează că asasinatul a fost opera a trei persoane, între care viitorul prim-ministru Yitzak Shamir, iar viitorul președinte David Ben Gurion e bănuit a fi fost al patrulea atentator. Acest trecut terorist n-a fost un impediment pentru viitoarele lor cariere. Să trecem în revistă doar câțiva dintre conducătorii statului, al căror glorificare nu e în niciun fel interzisă în Israel.

Davin Ben Gurion (născut în Polonia ca David Grun) primul lider al Israelului. Cel mai important aeroport din țară îi poartă numele. Deci nu s-ar spune că nu e onorat. Își amintea cum decurgeau colectările de fonduri în tinerețea sa socialistă (în partidul etno-muncitoresc Bund).

„Mergeam cu pistolul prin case bogate. Puneam pistolul pe masă și începeam să vorbim despre bani.”

În 1948, imediat după apariția Israelului, a autorizat Planul Dalet, de epurare etnică a teritoriului, prin care populația mai multor sate a fost terorizată să își abandoneze locuințele. Operațiunea a avut ca urmare alungarea în afara granițelor a 750.000 de palestinieni, care sunt urmașii a circa 5 milioane de locuitori din Iordania, Liban, Siria de azi și cărora nu li se permite întoarcerea acasă pe criterii etnice. Evenimentul e cunoscut ca Nakba („Catastrofa”).

Atacurile calculate foloseau plasarea de bombe în zonele locuite, tiruri asupra cartierelor, incendieri ale recoltelor și demolări de case, ca refugiații să nu poată reveni după evacuare.

O lege prin care israelienilor să li se interzică negarea sau minimalizarea Nakba, ar fi de imaginat doar dacă țara ar fi sub dominație palestiniană. Evident o astfel de lege nici nu există. Dimpotrivă, din 2009, guvernul de la Ierusalim a interzis orice menține în manuale a cuvântului Nakba. Iar în 2011, în Knesset s-a votat o lege prin care se pedepsește acea comemorare prin retragerea fondurilor publice oricărei instituții, care ar umbri Ziua Independenței.

Levi Eshkol, prim-ministru, împreună cu șeful armatei Ariel Sharon și ministrul Apărării Moshe Dayan au recurs la lichidarea prizonierilor de război egipteni în războiul din 1967. Un număr de 52 de prizonieri au fost uciși.

Menachem Begin, prim-ministru, a condus atacarea Libanului în 1982, unde urmașii refugiaților palestinieni fondaseră Hezbollah. Israelienii au încurajat un război civil între diverse facțiuni religioase în țară, sprijinind activ unele părți. În timpul asediului capitalei Beirut a avut loc masacrul de la Sabra și Shatila, soldat cu până la 3.500 de morți. Direct implicate au fost gherilele creștine aliate și armata israeliană. O comisie din Knesset l-a găsit direct responsabil pe generalul Ariel Sharon, care între timp devenise prim-ministru și a trebuit să demisioneze odată cu dezvăluirile.

Ariel Sharon a fost implicat în mai multe crime în masă, ca general și ca șef al guvernului. Între ele, cel amintit deja, de la asediul Beirutului. Dar și anterior, în 1953, când a atacat un sat din Iordania (ulterior încorporat în Cisiordania / West Bank). 69 de persoane au fost ucise cu acea ocazie, preponderent femei și copii.

Yitzak Shamir, prim-ministru, a inițiat în 1985 operațiunea Pumnul de Fier, o serie de raiduri și bombardamente ce au ucis sute de persoane în sudul Libanului și în Cisiordania.

Primul ministru Ehud Olmert a autorizat operațiunea „Plumb Topit”, timp de 22 de zile din 2008. A fost una din cele mai dure acte de represiune la adresa palestinienilor până la acel moment. Soldată cu 1400 de morți, dintre care 300 de copii, potrivit Amnesty International, folosind tiruri de precizie.

Dacă vom considera legionarismul nu ca o mișcare mistico-naționalistă românească, derivată din protestele studenților, ci ca o mișcare extremistă și teroristă, îi putem găsi un echivalent israelian în kahanism. Înainte de a deveni parlamentar în Israel, fondatorul ei, Meir Kahane, fusese condamnat pentru acte de terorism în Statele Unite. Între ele, și un atentat la ambasada Uniunii Sovietice la New York, pentru care a primit o pedeapsă de formă, ispășită preponderent într-o cameră de hotel.

De fapt, la o analiză mai atentă, și istoricii mainstream au găsit chiar în sionism manifestări teroriste. Și dacă documentele internaționale sunt norma, sionismul a fost condamnat prin două rezoluții ale ONU (ceea ce nu se poate spune despre mișcările extremiste din istoria României). Dar discuția despre sionism e mult mai complexă, având multiple manifestări, doar unele extremiste, altele moderate și versiuni legitime ale patriotismului.

De facto, extremismul nu e combătut legislativ în Israel, mai mulți admiratori ai lui Kahane, fiind parte din coaliția guvernamentală a lui Beniamin Netanyahu. Ministrul Securității Naționale, Itamar Ben Gvir, e cunoscut pentru multiplele sale declarații incendiare, inclusiv amenințarea adresată premierului Yitzak Rabin într-o emisiune televizată cu puțin timp înainte ca acesta să fie împușcat mortal de un extremist.

Ben Gvir are în biroul său tabloul unui cunoscut terorist, Baruch Goldstein. În 1994, colonistul Goldstein, provenit din Statele Unite, a deschis focul cu o armă automată într-o moschee din Hebron. A tras fără oprire, ucigând 29 de persoane și rănind alte 125. Gestul său a fost lăudat atât de Gvir cât și de gruparea kahanistă, care a fost abia atunci scoasă în afara legii. Dar asta nu a împiedicat apariția altor partide în aceeași linie, nici cooptarea lor în guvern.

(va urma)

10. Prima lege Vexler: unii sunt mai egali decât alții