Siminica, eroul copilariei mele

Mai devreme sau mai tarziu as fi ajuns sa scriu ceva despre el pe blog, dar mi-a luat-o inainte un admirabil articol din Evenimentul zilei, dedicat celui mai faimos clown din istoria circului romanesc: Siminica.
L-am vazut cand eram copil si am fost impresionat de cata tristete razbatea din fizionomia acestui om in prezenta caruia era imposibil sa nu razi. Nu era un clown ca toti clownii: tin minte ca mi se stransese inima cand l-am vazut atarnat doar cu un picior de trapez, mimand ca se dezechilibreaza. Daca ar fi cazut atunci, simteam ca toata planeta nu va mai rade niciodata. Dar Siminica nu cadea, atarna doar ca de-un fir de ata, apoi cobora in arena impleticit cu o sticla in mana si o bricheta. Tragea o dusca si scuipa flacari, apoi primea o ghiulea in burta, trasa dintr-un tun. Eu ma temeam sa nu moara, dar adevarul e ca ar fi si murit daca asta ne-ar fi facut sa radem.
Vreti sa stiti cum s-a numit jucaria mea preferata cand eram mic? Ei bine da, era un clown cu nasul rosu, imbracat tot in dungi si buline…nici nu puteam sa-i pun alt nume. Iar daca scriu prea multe tampenii pe blog, am si o scuza: am cazut intr-o zi fix in cap pe ciment incercand sa imit unul din giumbuslucurile lui Siminica.
Din ziar am aflat ca intuisem bine, orice mare clown e un tragedian in realitate. Siminca a trebuit sa joace la cateva zile dupa disparitia sorei intr-un accident petrecut chiar sub cupola circului. Si spectatorii au ras pe toata durata numarului lui. Acum are 72 de ani si e dezamagit ca in circ au ramas performerii, dar au disparut “magicienii” capabili sa starneasca vraja unei povesti.