Colindătorii care târăsc o boxă sunt DJ-ii Crăciunului. Ei “dau share” la colinde în cartier, în același fel în care alți oameni pun imagini cu felicitări de alte sărbători pe pagina lor de internet. Sau trimit SMS-uri cu urări în formule standardizate.
Sunt ei păstrători de tradiție? Da și nu. O perpetuează, participă la un ritual, deși nu cântă propriu-zis, nu știu versurile. Ei participă la un ritual bănesc, căruia i s-a uitat semnificația ancestrală. Cum s-a întâmplat cu alte obiceiuri misterioase – capra, călușarii, ursul, plugușorul.
Ei împlinesc și o profeție a lui Marx: în lumea capitalistă, capitalurile se vor concentra, iar cei care intră în relații bănești vor eroda involuntar lumea veche, înlocuind-o cu una mercantilă. Aici cea concentrată e producția culturală. Colindătorii DJ umblă doar cu hituri, făcând oficiile răspândirii producției unor “corporații” ca și cum ar fi distribuitori Amazon sau dealeri Vodafone, producători de subansamble Renault-Dacia. Hrușcă singur nu putea colinda pe atâtea străzi, pierde venituri potențiale, dar își consolidează monopolul. Sau cota de piață.
Logica pieței spune că la un moment dat colindătorii vor schimba placa lui Leru-i Ler cu Jingle Bells, adaptând oferta audio la cerința pieței locale, ea însăși tot mai cosmopolită și aducând cel mai popular produs global. Deocamdată, ei acționează subversiv, cu repertoriu reacționar, nișa lor de piață încă nu a fost preluată de companii cu strategie de marketing și agendă ideologică.
Tendința se regăsește tot timpul anului și cele două tendințe, de consolidare și degradare, sunt vizibile în toate domeniile. De la apariția scrisului, s-au împuținat rapsozii (aezii, cum fusese și Homer). O vreme, au mai existat copii, care știu să spună poezii. Dar obervăm că vesticii nu au aceleași pretenții de la copiii lor și probabil treptat și acest obicei juvenil se va pierde.
Oamenii se uită la „Vocea României”, la înregistrări cu voci internaționale de cristal, aud voci pe care nu le-ar fi putut asculta niciodată fără tehnica actuală. Dar tot mai puțini pot cânta. La birou sau în fabrică, nu poți doini, ca la câmp sau ca păstor. Cel mult, mai sunt unii care pot fi consumatori muzicali în timpul programului – ca șoferi, de pildă. Dar repertoriul devine inevitabil, unul de consum.
Ajungem să vedem frumuseți amuțitoare, uneori doar la chip sau până în cea mai intimă cută a pielii. Și totuși, frumusețea interioară e tot mai rară.
Consumăm umor cu orele, dar nu mai știm să spunem un banc. Au apărut și ierarhii ale celor mai performați din industria porno, cele mai râvnite femei din fanteziile bărbaților, cei mai virili actori. Dar populația, per ansamblu suferă tot mai mult de impotență. Performanțele atleților sunt mai bune ca niciodată, sunt mai rapizi, mai rezistenți, mai agili, iar masa populației, care-i privește, e tot mai obeză.
Expertiza în comunicare s-a concentrat și ea la vârf. Există agenții și directori de imagine, care știu să pună în operă cele mai sofisticate campanii de persuasiune, creativi, care livrează cele mai iscusite mesaje, prezentatoare cu dicție perfectă, cu zâmbet perfect, cu ochi expresivi, cu mimică bună. Dar noi abia mai putem comunica față către față, unul cu altul. Un flux de informație savant formulată și împachetată, cu impact garantat, se scurge prin noi, rostogolită de la unul la altul.
Victor Grigore
