Situația evreilor în Imperiul Țarist

Înainte de a trata marea schimbare ce are loc în 1917 – prin instaurarea primului regim comunist și înființarea Uniunii Sovietice – e nevoie de un pas în spate, pentru o privire de ansamblu. Revoluția bolșevică avea loc nu doar în plin război mondial (influențându-i major deznodământul) dar și într-un context istoric cu multe ramificații. Desigur, erau multiple cauze de ordin social, economic și ideologic, legate de toată istoria de până atunci. Dar un aspect delicat a fost mai puțin abordat atât de istoriografia comunistă, cât și de cea corectă politic de după.

expansiunea

Prin cuceriri succesive, mai ales după 1550 și cu ascensiunea dinastiei Romanovilor, Rusia ajunsese să stăpânească multe popoare. Etnicii ruși erau puțin sub jumătate din populația totală, dar se ducea o intensă politică de rusificare și asimilare, cu succes mai ales între neamurile slave înrudite.

Imperiul țarilor s-a extins în toate direcțiile geografice, din Alaska în Delta Dunării, ocupând și vastele întinderi nepopulate din Siberia. Acelea au putut fi alipite Rusiei, spre deosebire de teritoriile de peste mări ale Imperiului Britanic, singurul care îl depășea ca întindere. Se poate spune că Rusia experimenta o variantă proprie de colonialism, contemporană cu imperiile apusene; dar cu acces la resurse mai puțin prețioase momentan și mai greu de obținut.

Timp de un secol și jumătate, imperiul a crescut în fiecare an, în medie, cu o suprafață echivalentă cu a Republicii Moldova de azi. În 1639 ajunge la Pacific. A digerat mai întâi vasta moștenire a imperiilor mongolilor și tătarilor. Pe la 1700, Petru cel Mare contestă dominația nordicilor la Marea Baltică, unde își construiește noua capitală, Sankt Petersburg. Fascinația lui pentru Europa nu va rămâne politică de stat, dar va fi continuată de „intelighenție” – elitele pătrunse de idealurile iluminismului.

În același secol, Rusia începe seria războaielor cu Imperiul Otoman în declin. În 1775, rupe Bucovina de Nord și o dă cadou habsburgilor pentru neutralitate. Alt război cu turcii, în care suntem aliați ai Rusiei, ne ajută să ne cucerim independența în 1877. În 1812, Imperiul Țarist smulge o parte a Moldovei, până la Prut. Se încearcă topirea Basarabiei într-o arie mai vastă de la extremitatea sud-vestică a imperiului, numită Noua Rusie.

Fostul regat Polono-Lituanian e treptat cucerit, aducând rușii la limita vestică a imperiului lor, la confluența cu spațiul de limbă germană al prusacilor și austriecilor. La maxima întindere, Imperiul Rus stăpânea a șasea parte din uscatul planetei, iar la intrarea în secolul XX, număra 170 de milioane de locuitori, cu 100 de naționalități. Era cea mai mare țară a Europei ca populație și teritoriu, dar rămasă în urmă față de Occident ca forță economică, organizare socială și nivel de trai.

Zona de Colonizare

Înglobarea Poloniei medievale a adus rușilor și o problemă specială. Încă din secolul XI, mai mulți regi polonezi (între care Cazimir cel Mare și Sigismund Bathory) încurajaseră comunitățile evreiești să se stabilească în teritoriile controlate de polonezi, pentru a le impulsiona economic. (Tot astfel, regii Ungariei încurajaseră colonizarea cu sași și secui în Transilvania.)

La mijlocul secolului XVII, are loc marea revoltă condusă de Bogdan Hmelnițki. Acesta conduce o coaliție de cazaci, tătari din Crimeea și ucraineni împotriva dominației magnaților polonezi. Evreii sunt ținta unor masacre chiar și de 10.000 de victime, acuzați de asuprire a țăranilor ca arendași pentru nobilii polonezi.

După migrația sefarzilor din Spania și Portugalia spre Olanda și alte părți ale Europei, un alt val major a fost cel din Germania spre Austro-Ungaria. Unele provincii (actualmente în Ucraina), ca Galiția sau Bucovina de Nord, învecinate cu spațiul polono-rus, aveau de asemenea o mare concentrație evreiască.

La începutul secolului XX, jumătate din evreii de pe glob trăiau în Imperiul Țarist. Ei erau concentrați într-un areal numit Zona de Colonizare, cuprinzând ce ar fi astăzi țările baltice, Polonia, Ucraina, Belarus, Crimeea și Basarabia. Puterea țaristă a dat un statut diferit acestei regiuni începând cu Ecaterina cea Mare, care din 1791 inițiază o dublă măsură legală și restricții care să îi oblige pe evrei să nu migreze în afara zonei. (Basarabia a fost alipită acestei zone neoficiale după anexare.) Statutul diferit al zonei și discriminarea evreilor va funcționa cu multe modificări 123 de ani, până la revoluția din 1915.

Zona era 20% din partea europeană a Rusiei de la acel moment. Și concentra 40% din evreimea mondială, fiind cum am spus învecinată cu alte regiuni cu o minoritate însemnată, ca Boemia, Galiția, Moravia. La 1900, evreii constituiau o cincime din populație în Varșovia, 16% la Minsk, 12% la Kiev și 11% în Basarabia.

Problema evreiască era dată de existența unei populații cu altă religie și limbă diferită, refractară la asimilare. Și care înclina spre un alt stil de viață, decât cel agrar, comun pentru restul supușilor imperiali.

„Două sute de ani împreună”

Laureatul Nobel pentru literatură, Alexandr Soljenițîn, a scris nu doar impresionante mărturii despre represiunea comunistă, a cărei victimă a fost – în cărți ca Arhipelagul Gulag sau O zi din viața lui Ivan Denisovici. Dar și o cronică a conviețuirii dintre evrei și ruși, intitulată „200 de ani împreună”. Nu e o lucrare de ficțiune, ci o culegere de mărturii din izvoare istorice meticulos adunate într-un tom strivitor de 800 de pagini dense. E perspectiva unui naționalist rus, cu subiectivismul inerent, dar scrisă cu onestitate intelectuală și efortul de a proba cele susținute. Am ales în cele ce urmează mai multe informații din prima jumătate a acestei cărți, de până la Revoluția Bolșevică.

În secolul 18, principala ocupație a evreilor din Zona de Colonizare era cârciumăria, cu distilarea băuturilor tari. Îndeletnicire care era împletită cu negustoria, cămătăria și felurite meșteșuguri. Diverși țari au încercat să îi alunge prin decrete care în mare parte rămâneau neaplicate, acuzând o influență nefastă asupra vieții țărănești. Totuși, Soljenițîn recunoaște cu onestitate că alcoolismul era la sate un fenomen chiar mai mare în partea rusă, unde evreii nu țineau cârciumile. O problemă pare să fi fost împrumuturile, care îi țineau pe clienți dependenți și îndatorați. Nu doar țăranii, ci chiar proprietarii de pământ, care îi luau ca arendași ajungeau să fie datori prin acumularea dobânzilor.

Cahalul

O stavilă în calea integrării era organizarea ancestrală a comunităților, care aveau o conducere neoficială, de tip stat în stat. Cahalul, un fel de comitet al rabinilor înstăriți, gestiona viața întregii comunități, colecta taxe și făcea raportările privind numărul contribuabililor. Această formă lumească de conducere încuraja separatismul, educația religioasă în limba idiș. Era, paradoxal, opusă ambelor tendințe divergente ale lumii evreiești – atât modernizării de tip iluminist, promovată de Moses Mendelsohn, care ar fi sfârșit în deplina europenizare; dar și mișcărilor fundamentaliste, de tip hasidic. (Rabinul din Vilnius interzice hasidismul la 1781.)

Sub conducerea cahalurilor locale, se dezvoltase o puternică tradiție a solidarității: 1 din 3 locuitori era susținut de comunitate într-un fel sau altul. Oficial, la 1844, cahalul este desființat ca formă de organizare. Dar va continua să figureze cel puțin în imaginarul conspiraționist mult după. Mai ales că, tot în preajma acelei date, un evreu botezat, Yakov Brafman, se apucă să traducă și să publice minutele Cahalului din Minsk în „Cartea Cahalului”. Aceasta va servi ca sursă de inspirație pentru și mai controversatele „Protocoale ale înțelepților Sionului”.

agricultura

De la începutul secolului XIX se fac încercări succesive de a-i determina pe evrei să practice agricultura, oferindu-li-se și 40 de hectare de familie, mult peste ce avea o familie rusească tipică. Oferta de colonizare în noile teritorii cucerite de imperiu în Estul Europei includea construcția unei case de lemn, credite și scutiri de taxe mai mulți ani. (pag. 47) Ideea era de a-i atrage în așa zisa Noua Rusie, parte de sud-vest a Imperiului (respectiv a Ucrainei, de care fusese alipită și Basarabia), pe care administrația o considera insuficient populată. Dar încercările au eșuat lamentabil de fiecare dată, din lipsa de interes sau de experiență în munca pământului. Coloniștii își vindeau uneltele și animalele, plecau să facă negustorie sau erau decepționați de recoltele, care în cazuri extreme nu recuperau nici ce se însămânța.

Situația multor evrei era precară și restricțiile de mișcare dintr-o regiune în alta sau de a-și deschide hanuri ni se par azi ca nedreptăți flagrante – mai ales dacă facem comparația cu clasele privilegiate. Dar Soljenițîn pune această realitate în balanță cu starea de înapoiere generală a imperiului, care abia în 1861 abolește iobăgia, în care se afla 82% din populația imperiului. Deci țăranii, vasta majoritate a populației, erau legați de glie, erau la fel înrolați în armată. Și chiar după eliberarea din șerbie, nu aveau acces la școli înalte pentru copii, din motive economice. Până și acea sărăcie avea să fie privită cu nostalgie după colectivizare.

Reformele de la jumătatea secolului XIX le-au permis și să cumpere pământ în Zona de colonizare. Până atunci, cei mai bogați evitau să acorde împrumuturi garantate cu proprietăți pe care nu le puteau deține legal.

După 1827, un alt subiect contencios era stagiul militar, de care evreii se eschivau într-un număr disproporționat de mare. În armata țaristă, dura și 25 de ani (timp în care aveau familii și învățau diverse meserii), deci e de înțeles de ce ar fi fost evitat. În plus, exista și practica înrolării unui mic procent (4 la 1.000) de copii de trupă, care să fie crescuți de la 12 ani într-un fel de școli militare. Cahalul, desemnat să asigure aceste cote, făcea tot posibilul să livreze pe cei mai puțin promițători și din rândurile indezirabililor mai puțin devotați comunității, știind că urmează să fie asimilați.

lobby-ul internațional

În 1846 sosește pentru prima dată în Rusia bancherul Moses Montefiore, ca emisar al Reginei Victoria. Cu el începe o lungă tradiție a lobby-ului în Rusia dar și pe lângă Înalta Poartă și în România. Unul din cei mai bogați oameni din lume, de rit sefard, Montefiore era șerif al Londrei, mare maestru mason, cumnat și agent bursier al lui Rothschild. Ambii erau înrudiți cu altă influentă familie bancară, condusă de Levy Barent Cohen.

În 1860 se înființează la Paris Alianța Israelită Universală, condusă de Adolphe Cremieux. Și aceasta a născut acuzația unei coordonări supra-naționale – avea ca emblemă globul pământesc cu Tablele Legii deasupra.

La Congresul de Pace de la Berlin din 1878 (care consfințea și independența României, obținută ca aliată în războiul ruso-turc) a existat o presiune explicită în favoarea încetățenirii imigranților evrei pusă și pe Rusia și pe România de cancelarul german Otto von Bismark și premierul britanic Benjamin Disraeli.

forța economică

Enciclopedia Evreiască nota că înainte de Revoluție, „cel mai important pentru evreu era comerțul cu bani, fie ca amanet, casă de schimb, ca mandatar pentru colectarea taxelor și datoriilor private – era în principal implicat în tranzacții financiare” (…) „După care au folosit acest capital pentru a investi în fabrici, mine, transporturi și bănci.” (apud p. 87)

La sfârșitul secolului XIX, deja dominau cele două principale exporturi ale Imperiului Rus: de grâne și lemn, domeniu pe care îl lansaseră. (Marele istoric al ideilor, Isaiah Berlin, a copilărit într-un mic orășel creat pentru angajații forestieri ai tatălui său, care deținea vaste păduri împrejur.) Similar, aveau o mare implicare în noile industrii, cum ar fi tutun, mobilă. (p.118) Evzel Ghinzburg trecuse de la colectarea de taxe la înființarea propriei bănci în Sankt Petersburg, Samuil Polyakov construise șase linii de cale ferată. La 1910, controlau 89% din exportul de grâu din portul Odesa. (p. 126)

râvna pentru învățătură

Bariera lingvistică îi ține multă vreme departe de integrare și de viața culturală a țării. Până la mijlocul secolului XIX, majoritatea evreilor nu vorbea limba rusă, ci mai curând germana ca a doua limbă după idiș. La 1860, o treime din evreii din Odesa știau rusă. Necunoașterea limbii țării gazdă era criticată de cei mai progresiști dintre ei, cu atât mai mult cu cât unii își acuzau graiul matern că ar fi rudimentar și un impediment în sine. Osip Rabinovici considera idiș un jargon, în care nu se pot vehicula idei abstracte sau gânduri decente. (p. 124) (Idiș, limba evreilor așkenazi, e derivată din germană, așadar nu e o limbă semită ca ebraica veche sau cea nouă, adoptată după apariția mișcării sioniste în secolul XIX.)

În 1863, prezența evreilor în școlile publice era echivalentă cu procentul din populație, de puțin peste 3%. O schimbare uimitoare are loc un deceniu mai târziu, când se dau legi care avantajau militarii bine școliți. În 1887, ajung 13,5% din studenți, la unele specializări chiar cu proporții de 30-40%, la secțiile de medicină și drept din Odesa și Harkov. (p. 120) În 85-86, se introduc la unele facultăți din Harkov cote de 10% sau chiar interdicții totale, pentru a stăvili influența revoluționară asupra studenților.

1881 a fost un an de cotitură, marcat de asasinarea țarului Alexandru al II-lea, de care evreii sunt învinuiți fără dovezi directe. Crima e urmată de pogromuri, mai ales în Ucraina. Începe și migrația către America, unde vor ajunge treptat milioane de așkenazi legați de spațiul estic și motivați să se implice de peste ocean în soarta celor rămași.

activismul de stânga

Concomitent cu orientarea evreilor în număr mare spre școli și facultăți, și cu stingerea mișcării iluministe (Haskalah) în spațiul rus pe la 1860, începe tradiția implicării în mișcările revoluționare. Bund (Partidul Muncitoresc Evreiesc) era cea mai puternică mișcare politică a comunității, dar era însoțit de o puzderie de partide socialiste. Un detaliu neașteptat: revoluționarii evrei proveneau aproape toți din familii înstărite, iar părinții nu păreau scandalizați de înclinația tinerilor. Proletariatul evreiesc era ca și inexistent, dar fondau o pleiadă de partide socialiste, muncitorești și de partide care combinau naționalismul (sionismul) cu socialismul, ca Poalei Țion (Muncitorii Sionului). Detaliul nu e lipsit de importanță, pentru că ulterior comentatorii vor insista (cum va face și Churchill) pe un presupus antagonism între cele două direcții.

Partidul comuniștilor, care avea să se rupă în 1903 între menșevici (mai moderați) și bolșevici (mai radicali), s-a numit inițial Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia. La primul său congres a avut un Comitet Central cu 2 din 3 membri evrei și 5 din 8 delegați. Bund, înființat cu câteva luni înainte, a avut delegați la congresul fondator al comuniștilor. (p. 187) Iar o vreme a fost chiar o secție internă a partidului.

Dacă supra-reprezentarea în rândul bolșevicilor e de notorietate, lucrurile nu erau mult diferite nici la menșevici. Mișcarea era fondată și condusă de doi evrei. Chiar și Troțki fusese menșevic, înainte de a trece la bolșevici. Liderul menșevicilor, Martov (Iulius Tsederbaum), fondează împreună cu bunul său prieten, Lenin, ziarul Scânteia (Iskra). În timp ce Pravda (tribuna oficială a comuniștilor) a fost condusă din 1908 de Troțki.

Unii erau implicați chiar în acțiuni violente împotriva regimului, de terorism, sau făceau obiectul unor persecuții. În 1905, deținuții politic erau 44% ruși, 37% evrei și 14% polonezi. (p. 182) Din nou, o disproporție de aproape zece ori față de ponderea în populație.

cotele la admitere

În 1887, se introduce numerus clausus („număr închis”), limitări ale admiterii evreilor în învățământul superior: 10% în cadrul Zonei de Colonizare, 5% în afară și 2% la Petersburg și Moscova. Cum doar o treime din ei se prezentau la recrutare, acum și evreii săraci făceau eforturi să aibă studii, care dădeau o scutire. Apărea astfel un proletariat studențesc. (p. 215)

Tema cotelor de admitere cu bariere pentru evrei avea să apară și în alte părți în interbelic. (Adaug câteva informații de context ce nu sunt consemnate în cartea lui Soljenițîn.) În 1920, universitățile americane Harvard, Yale și Columbia au fost primele care au introdus cote restrictive pentru evrei, în apărarea majorității creștine a populației. În cele două decenii interbelice, numărul studenților evrei a scăzut de la 40% la 3,5% la Universitatea Cornell, prin acest tip de restricții.

Ideea a fost preluată și de mișcarea studențească din România. În grevele studenților, care au blocat un an universitar, aveau să se remarce și viitorii lideri ai Mișcării Legionare. Prin migrația din fostele imperii Țarist și Austro-Ungar, populația evreiască devenise brusc majoritară în unele orașe moldovenești. Iar prin forța financiară a familiei își croiau loc în facultățile unde fiii de țărani români răzbeau cu greu.

De exemplu, la Universitatea din Iași, evreii reprezentau 82% din studenții de la Facultatea de Farmacie și 37% la Medicină. Situația se repeta și la Cernăuți. Proporții însemnate, chiar de 50% se atingeau la facultăți ca Drept și Finanțe în perioada protestelor interbelice. În Statele Unite, în ciuda acestui tip de restricții, evreii au continuat să aibă mare succes în facultăți. Un posibil vârf e consemnat la sfârșitul anilor 60, când studenții evrei constituiau 40% la Harvard și Pennsylvania, respectiv, 20-25% la Yale și Cornell. După anii 1960, migrația în SUA e deschisă și celor din afara Europei. Gradual au fost instituite legi ale „acțiunii afirmative” care, dimpotrivă discriminau majoritatea albă în favoarea minorităților de culoare și sexuale.

noi presiuni externe

În 1892, baronul Rothschild refuză să mai susțină împrumuturile externe ale Rusiei după expulzarea evreilor înregistrați ca meșteșugari la Moscova (p. 227). Alt bancher, Seligman, a făcut lobby la Vatican în același sens. Ceva sprijin s-a găsit totuși de la bancherul berlinez Mendelssohn.

La o dată când în Franța erau 115.000 și în Marea Britanie 200.000 de evrei, în Imperiul Țarist erau peste 3 milioane, fără a-i mai număra pe cei din vecinătate, din Polonia, Austro-Ungaria, România. (p. 234) Țările din Vest presau pentru un așa zis drept de încetățenire, pe care nici ele nu îl acordau.

Situația nu era diferită în alte țări. Elveția, până la mijlocul sec XIX, nu îi primea să se stabilească în orașe sau să facă negoț și meșteșuguri. În Ungaria, vechea aristocrație îi acuza că au ruinat-o.

vodca și industrializarea

În 1896, producția de alcool devine monopol de stat. Și aduce anul următor 285 milioane de ruble, față de 98 milioane, cât colecta imperiul din taxele directe de la populație. Adică nu era o industrie marginală, ci era de aproape trei ori venitul fiscal al țării. (p. 230) În același an, rubla a trecut la etalonul aur, atrăgând capital străin.

Cota evreilor în această industrie era de 27% în distilerii și 41% în fabricile de bere din Rusia Europeană; respectiv 53% din distilerii și 71% din producția de bere în Zona de Colonizare. (Cu cote chiar mai mari, local de peste 90% la Minsk și Vilnius.)

100.000 de evrei au fost afectați de introducerea acestui monopol și a luat amploare emigrația către America (dar și spre România, între altele).

Latifundiarii evrei aveau 2 milioane de hectare din cel mai bun pământ, în Ucraina și Belarus, din care aproape jumătate prin mari investitori capitaliști. (p. 234) 

18% din populație evreiască din Rusia era implicată în comerțul cu cereale, ceea ce stârnea adversitate din partea țăranilor, nemulțumiți de prețul oferit. (p. 234) Aveau 60% din exporturile de grâne din portul Odesa.

Aveau o treime din fabricile de zahăr la sfârșitul secolului. (p. 296) Poziții semnificative în căi ferate, navigație, morărit, comerțul cu blănuri, tutun, confecții.

Familia Ginzburg avea cea mai importantă firmă de minerit aurifer și bancă. Chiar tatăl viitorului comunist Troțki avea o afacere în agricultură și chiar o mină în Krivoi Rog. Petrolul de la Baku era rafinat și exportat de Rothschild și frații Poliakov. Dominau copios sectorul bancar din a doua jumătate a secolului XIX, prin nume ca Ginzburg și frații Poliakov (Iacob, Samuel și Lazar).

pogromurile

Cel mai tragic aspect al vieții evreiești în Imperiul Rus îl constituie izbucnirile de violență colectivă interetnice, numite pogromuri. Ele apăreau din cauze multiple, uneori din incidente minore și zvonuri, din ură acumulată de datornici contra cămătarilor și cârciumarilor care vindeau pe caiet, ori a țăranilor contra arendașilor. Fără discuție, acestea erau acte condamnabile. Wikipedia notează o listă lungă cu asemenea masacre, începând din 1821, de la Odesa, unde dă cifra de 14 victime. Au fost înregistrate sute de incidente de acest tip, unele absolut minore. Un val are loc după asasinarea țarului în 1881, cu luni de zile de turbulențe soldate cu 40 de morți, conform enciclopediei.

Alt val e prilejuit de războiul pierdut de Rusia în fața Japoniei (1904-1905), în care evreii sunt acuzați de lipsă de loialitate și dezertare în număr mare. Prezența tot mai vizibilă în școli și în noua burghezie, unde înlocuiau pe cei căzuți pe front sau mobilizați se adăuga la frustrările mai vechi ale clasei țărănești. Enciclopedia citată dă o estimare de 2.000 de morți în pogromurile din această epocă. Se disting cele din Chișinău 1903 (pentru care e avansată cifra de 47-49 de victime), Kerci din Crimeea, Odesa 1905 (cu 400 de victime), Minks, Sinferopol și un fenomen de amploare cu 660 de mici pogromuri în Ucraina.

Soljenițîn îi învinuiește pe moldoveni pentru pogromul de la Chișinău din 1903, spunând că populația Basarabiei era preponderent analfabetă. Iar evreii și românii (notați de autor ca moldoveni) aveau un număr egal în oraș, de 50.000, pe lângă care mai erau câteva mii de alte naționalități și 8.000 de ruși (de fapt, ucraineni, după aprecierea sa). (p. 250) A pornit de la zvonuri privind un copil răpit în Dubăsari, cum se întâmpla să apară zvonuri despre crime rituale în preajma Paștelui. După estimările sale, au fost 38 de morți între evrei și 4 între creștini, cu sute de răniți.

După pogromul de la Chișinău, unii tineri evrei au început să se înarmeze în organizații de tip paramilitar și chiar au pornit o acțiune violentă la Gomel.

Pogromul de la Kiev a pornit ca urmare a participării evreilor la o mișcare de tip revoluționar, cu distrugerea tablourilor țarului și simbolurilor monarhiei, pe care rușii au tratat-o ca un afront. Poliția a raportat 47 de decedați, dintre care 12 evrei.

Au existat cazuri când poliția a participat activ la pogromuri, le-a tolerat sau chiar le-a incitat. Așa s-a întâmplat la Odesa, unde ancheta ulterioară dădea la 500 numărul morților, dintre care 400, evrei. (p. 314) Presa internațională prezenta de fiecare dată cifre hiperbolice și detalii grotești exagerate. Știrile despre pogromurile din Rusia produceau multă emoție nu doar în rândul diasporei, dar și al altor străini. Ele contribuiau la descrierea de țară înapoiată, marcată de acte de sălbăticie.

războiul cu Japonia

Cu ocazia nașterii moștenitorului la tron s-au dat mai multe amnistii; între ele și amenzile pentru fuga de încorporare. Dar eschivarea de la serviciul militar a continuat. În războiul cu Japonia, din 1.000 de recruți, evadau 2 ruși și 300 de evrei. (p. 279) Cei care rămâneau erau lăudați pentru inteligența și seriozitatea lor.

Jacob Schiff devine unul din finanțatorii principali ai mișcărilor revoluționare – Bund și Poalei Țion. Emigrase din Germania în America în 1912, pentru a deveni conducătorul băncii Kuhn & Loeb și un magnat al căilor ferate americane. În timpul războiului ruso-japonez din 1904-1905, susține cu 200 de milioane de dolari Japonia, în timp ce își folosește influența ca să blocheze accesul Rusiei la împrumuturi. (p. 277) Același refuz a venit de la Paris și din partea baronului Rothschild. La negocierile de pace de după, Schiff vine în fruntea unei delegații din partea lui Roosevelt, cu aceleași cereri pentru drepturi egale. Bancherul Schiff conducea Comitetul Evreiesc American. Iar Claude Goldsmid Montefiore, care era nepotul bancherului Moses Montefiore și opozant al sionismului, conducea Comitetul Evreiesc Englezesc.

prima revoluție și democrația

Imperiul Țarist s-a destrămat prin instaurarea comunismului la finele celei de-a treia revoluții ce are loc într-un interval de 12 ani. Anul 1905 a fost marcat de luni de zile de proteste de stradă și ciocniri, cărora li se răspunde în toamnă cu un pachet de reforme. Se înființează Duma, într-un agitat deceniu de parlamentarism. Chiar și așa, în octombrie 1905, Parvus și Troțki înființează un soviet al delegaților oamenilor muncii, cu scopul de a înlătura guvernul.

Printr-o participare entuziastă, și pe alocuri violentă, la mișcările revoluționare din 1905, evreii ajung să fie asociați cu această revoluție. Mai ales mediul universitar, unde evreii ajunseseră la 12% în 1907, clocotea de idei revoluționare și cereri de schimbare.

Într-un discurs în Dumă, un oarecare parlamentar Choulgin deplânge că „toată partea vestică a Rusiei, din Basarabia până în Varșovia, e plină de ură la adresa evreilor, pe care îi consideră vinovați de toate nefericirile lor.” (p. 327)

Alexandr Soljenițîn combate înclinația superstițioasă spre teorii ale conspirației, care scapă din vedere rolul esențial al slăbiciunilor naturii umane în istorie. „Nu, nu se poate spune deloc că evreii „au organizat” revoluțiile de la 1905 și 1917, după cum nu se poate spune că toată națiunea (rusă) le-a realizat. În același fel, nu rușii și ucrainenii în ansamblul lor au organizat pogromurile.” (p. 329)

În primul parlament, au avut 12 reprezentanți. Deși nu conduceau partidul cel mai important între cele două revoluții, aveau o prezență considerabilă în el. (Partidul Constituțional Democratic era cunoscut drept gruparea „cadeților”, de la inițialele sale, KD. Atrăgea un număr mare de nobili, care militau pentru drepturi egale. Era reprezentativ pentru idealurile progresiste ale intelighenției, liberale și reformatoare.)

Cei 12 ani, de agitată democrație din istoria Rusiei țariste, au fost colorați și de puzderia de ziare fondate sau conduse de evrei, care acopereau aproape tot spectrul politic. Ele includeau și oficioasele celor mai mari partide de stânga, centru sau chiar unele foi naționaliste, dar critice la adresa monarhiei. Cele mai radicale gazete nu-și ascundeau simpatiile pentru mișcări revoluționare sau chiar teroriste.

Reformele aveau și reflux. În 1906, li s-a interzis coloniilor evreiești să mai cumpere pământ de la stat, drept rezervat țăranilor ruși scoși din iobăgie.

Conform economistului Bernadski, înainte de război: 2,4% dintre evrei lucrau în agricultură, 4,7% în profesii liberale, 11,5% ca slujitori domestici, 31% în comerț (unde constituiau peste o treime din totalul țării), 36% în industrie. (p. 351) O distribuție a profesiilor apropiată unei economii actuale, în condițiile în care aproape toată populația de atunci a Rusiei era ocupată în agricultură.

„În ultimii 90 de ani (dinainte de război) populația everiască s-a multiplicat de 3,5 ori (de la 1,5 milioane, la 5,2) în timp ce populația generală a Imperiului a crescut de 2,5 ori.” (p. 353)

crimă și pedeapsă

Odată cu instituirea unui parlament (Duma), în 1905, țarul cedase și conducerea directă a guvernului, instituind funcția de prim-ministru. Anul următor, aceasta e preluată de Piotr Stolipin, care lansează un plan ambițios de reforme și e perceput ca aducător de stabilitate.

La doar câțiva ani de la primii pași în democrația liberală, Rusia e zguduită de o nouă crimă la vârf. De astă dată, îi cădea victimă nu un tiran, ci un democrat, de care se legau multe speranțe. În 1911, primul ministru reformator Stolipin e asasinat de socialistul evreu Dimitri Bogrov, care a susținut că îl pedepsește pentru antisemitismul din țară. Era al șaptelea atentat la adresa respectivului politician. Deși un capitalist înstărit, tatăl lui Bogrov se declară mândru de fapta fiului său.

În același an, Andrei, un băiat de 12 ani e ucis cu 47 de lovituri de cuțit, meticulos plasate încât tot sângele să i se scurgă din corp cât e legat într-o poziție verticală. (Metoda, neobișnuit de sadică, evoca stilul sacrificării animalelor pentru alimente kosher, care implică scurgerea sângelui din corp înainte ca decesul să se instaleze.) E arestat ca suspect un hasid, Menahen Mendel Beilis, ulterior achitat. Imaginația populară e iarăși aprinsă de acest caz neelucidat, bănuit a fi un omor ritual. Timp de câțiva ani, procesul e urmărit de presa internațională, din America, până în lumea arabă. La eliberarea după doi ani de detenție, baronul Rothschild îi cumpără lui Beilis o fermă în Palestina.

În aceeași epocă (în 1913 mai precis), în Statele Unite alt evreu, Leo Frank, făcuse și el obiectul unui proces pasionant. Acuzat de violul și uciderea unei fetițe de 13 ani, Frank a fost condamnat la închisoare. Totuși, considerând că pedeapsa e insuficientă, o mulțime furioasă l-a scos din custodia poliției și l-a linșat. De cealaltă parte, loja de tip masonic B-nai Brit (Fiii Legământului) a considerat că Frank a fost victima unei persecuții antisemite. Și a înființat în onoarea lui ADL (Liga Împotriva Defăimării), una din cele mai influente organizații de lobby în zilele noastre. Soljenițîn profită de această paralelă pentru a sublinia că în exemplul rus decizia a fost una favorabilă și n-a urmat un linșaj. Dar țara a fost acuzată în presa mondială de o persecuție judiciară pornită din antisemitism.

primul război mondial

În timpul primului război mondial, evreii de pe linia frontului sunt deportați de armata rusă pentru că erau îndemnați de germani să se răscoale contra țarismului și pentru că erau solidari cu cei din Polonia și Austro-Ungaria. Ei pactizau cu ușurință cu nemții care avansau. (p. 391)

Evreii din Galiția au fugit din calea rușilor. Iar cei care au rămas au suferit abuzuri, bătăi și chiar crime din partea cazacilor și rutenilor (viitorii ucraineni) care le reproșau dominația din perioada austro-ungară a provinciei. (p. 393)

În timpul războiului, Rusia încearcă din nou să primească împrumuturi de la bancherii internaționali, dar e refuzată categoric, deși era aliată cu Anglia și Franța. Casele Rothschild de la Londra și Paris, respectiv Jacob Schiff, care era cel mai influent bancher la New York, puneau condiția ca fondurile să nu ajungă în Rusia sau ca situația evreilor din imperiu să fie ameliorată. (p. 396) Schiff presa și alte bănci să facă același lucru.

dispariția Zonei

Prin ridicarea restricțiilor de școlarizare și de rezidență în afara ei, Zona de Colonizare a dispărut în 1915.

A doua din cele trei revoluții ruse are loc în februarie 1917, pe fondul unor lungi proteste stârnite de rațiile alimentare de război. Armata pactizează cu demonstranții și țarul e forțat să abdice. E instalat guvernul provizoriu condus ulterior de Alexander Kerenski. (Acesta era fiu de preot și, cel mai probabil rus, deși numele Adler al mamei a ridicat unele suspiciuni. Era mason și prieten de familie cu Lenin.)

Primul ordin dat e adresat armatei și creează multă confuzie. Soldaților li se cerea să se retragă în cazărmi, sunt îndemnați să asculte doar ordinele ce nu contravin decretelor guvernului provizoriu și li se promite că vor vota. Ordinul e înțeles ca posibilitatea de a-și alege ofițerii și va distruge disciplina ostășească, fapt ce va contribui la ieșirea precipitată a Rusiei din războiul mondial. Viitorul conducător al Armatei Roșii, Leon Troțki, a apreciat decretul ca util revoluției bolșevice din toamnă.

După acest ordin, primul decret adresat întregii populații elimina discriminările pe bază de religiei și etnie. Fără să îi numească explicit pe evrei, decretul încheia legislația defavorabilă inițiată cu 123 de ani în urmă de Ecaterina cea Mare.

Încă din primăvara lui 1917 (deci mult înainte ca bolșevicii să ia puterea) un val de epurări începe la adresa celor acuzați că au persecutat evrei. Sunt arestați cu prioritate fostul ministru al Justiției, procurorii din cazul Beilis. Au urmat politicieni, grupări naționaliste, monarhiste și de extremă dreaptă, ale căror cărți au fost arse. (p. 420) Kerenski însuși s-a arătat interesat de rejudecarea publică a procesului Beilis. Pentru prima dată, după revoluția din februarie, evreii acced în poziții publice ale statului.

Soljenițin susține că acea revoluție progresistă nu a fost făcută de evrei, ci de ruși, prin intelectuali și partidele existente. În comitetul director, mai puțin de un sfert erau ruși, dar multe alte naționalități erau reprezentate.