Recitind stenograma procesului soților Ceaușescu

Am intrat în noua lume liberă prin jertfa unor tineri nemaipomeniți, care strigau: „Există Dumnezeu!” și „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!”. Dar eroismul lor sublim a fost în câteva zile pângărit de cei care au capturat rapid puterea, printr-un ritual diavolesc, de tip masonic. (Se pare că există în ocultism acest simbolism al uciderii regelui, care în vechime era încoronat de un episcop, fiind considerat uns prin grație divină. Iar uciderea rituală a regelui ar simboliza decapitarea poporului și răsturnarea ordinii divine de confreria inițiaților.) Chiar dacă nu acceptăm acest aspect ocultist (de care cel puțin Gelu Voican Voiculescu nu părea străin), un fapt e cert: împușcarea soților Ceaușescu în ziua de Crăciun a mânjit de sânge sărbătoarea pentru tot restul anilor, cât va mai exista memorie istorică românească. Așa ceva nu a fost o alegere la întâmplare și nu putea fi născocită de mintea unui creștin.

Copil fiind, am văzut selecțiile din filmarea procesului încă de când s-au dat, în decembrie 1989. La data respectivă, nu eram aproape deloc catehizat, întâlnirea mea reală cu creștinismul avea să se producă la scurtă vreme după. Crăciunul era despre brad, cadouri, vacanță cu sania și Moș Gerilă, așa că nu m-a mișcat în niciun fel alipirea celor două evenimente. M-am bucurat din toată inima să ne vedem scăpați de cei doi, cum se bucura toată lumea din jur.

Ba chiar mulți ani după, am considerat sentința justă, deși procedural deficitară. Îl consideram un proces politic, cu o judecată sumară a unui tribunal revoluționar, care îl pedepsea pe drept pentru ordinul de a împușca revoluționarii. Partea aceasta din urmă rămâne în picioare: există înregistrarea audio a teleconferinței în care Ceaușescu ordona să se tragă în manifestanți. Chiar dacă după urcarea lui în elicopter au fost de zece ori mai mulți morți (în total, circa 1.100), nu poate fi ocolit faptul că a fost dispus să ucidă niște oameni nevinovați ca să-și salveze puterea.

Pe undeva pe blog, am și o teorie de acum 15 ani poate, prin care încercam să armonizez tiranicidul cu creștinismul. O speculație în care nu mai cred. Ideea era că tiraniile atentează la libertatea de conștiință, care e necesară pentru mântuire și atunci răul pe care îl fac ar fi metafizic, nu doar material; deduceam că s-ar justifica o excepție în favoarea pedepsei cu moartea. Mă rog, o tâmpenie de pe vremea când gândeam foarte liberal.

Am văzut, de-a lungul timpului de mai multe ori înregistrările de la procesul soților Ceaușescu. (Ar fi interesant dacă s-ar relua și restul proceselor demonstrative, în care au fost implicați miniștrii comuniști.) Nu e vorba că nu știam conținutul întregii tărășenii. Dar e prima dată când citesc stenograma procesului. Și e cu totul altă senzație.

Dispar toate elementele, care te distrag din filmare: felul de a vorbi caraghios al lui Ceaușescu, dezacordurile Elenei, intervențiile bizare ale celorlalți din sală. Pe filmare, procesul are mult comic involuntar – gesturile, repetiția, mimica. Mai ales selecția făcută inițial de TVR îl făcea să pară mai incoerent și haotice decât a fost de fapt.

Când citești textul, realizezi că Nicolae Ceaușescu era singurul competent în materie de drept dintre toți cei din sală. Că era cel mai rațional, lucid și pertinent în intervenții. A fost o mascaradă judiciară rușinoasă, la fel ca procesul mareșalului Ion Antonescu, făcut de ocupantul comunist.

Altă remarcă e că Nicolae Ceaușescu nu era nici pe departe atât de rudimentar și ar fi putut domina o dezbatere. Ba chiar dovedește multă inteligență, ceea ce mă împinge spre altă concluzie: conspiratorii, care au confiscat Revoluția, se temeau de el. Nu doar la modul că se temeau de aparatul lui de represiune, de securiști loiali, milițieni sau militari, care ar fi putut să-i împuște și să pună capăt puciului. (Era și asta.) Dar se temeau chiar de inteligența lui, de ce știa și ce ar fi putut spune despre ei. E prima dată când realizez asta!

Nu cred că ar fi reușit în câțiva ani să stârnească o mișcare populară favorabilă. Lumea îl ura prea mult în 89, să-l mai asculte ori să-l ia în brațe fie și după 2-3 ani de tranziție. Dar ar fi putut spune lucruri grozave, care ar fi schimbat felul în care e scrisă istoria. Păcat că în proces s-a încăpățânat să rămână doar la apărarea tehnic corectă de a nu recunoaște tribunalul. Nu a avut conștiința că sunt ultimele lui ceasuri și că se adresează posterității, decât în drum spre zidul de execuție.

Timp de 3 zile, fostul dictator a fost în mâinile conspiratorilor, care au ascuns opiniei publice că l-au capturat. Și care orchestrau diversiunea sângeroasă a teroriștilor. Și, mister neexplicat până azi, ar fi fost adus de la Târgoviște înapoi la București într-un TAB, pentru o discuție cu cineva. Posibil, negocieri, încercare de a stoarce informații. Să fi fost români, străini, tot grupul care preluase puterea? Pare-se că de la acea misterioasă deplasare datează faimoasa imagine cu căciula, care îi cade pe ochi.

ce reiese din stenogramă

Linia de apărare a lui Ceaușescu era procedural validă. Șeful statului nu putea fi judecat decât de Marea Adunare Națională (echivalentul Parlamentului), iar tribunalul nu era legal constituit. Legislativul sau președintele nu puteau fi destituiți de un grup de persoane apărute la televizor. Dar aici e partea în care politicul depășește juridicul. În sensul că respectiva adunare parlamentară era rodul unor alegeri trucate și nu exista o cale pașnică de schimbare a regimului. Ca tribunal revoluționar, pentru a pune capăt unei dictaturi, acuzatorii aveau legitimitatea străzii (și a populației, dacă ar fi fost consultată). Problema e că ei insistau să îi dea o aparență de legalitate și pe niște proceduri juridice măsluite.

Unele acuze au fost aberante, bazate pe simple zvonuri lansate la televizor în acele zile: un genocid cu 64.000 de morți, existența unor presupuse conturi în străinătate, pentru care se avansează sume fantasmagorice: „400 de mii, 400 de milioane de dolari…”. Procurorul nu a făcut niciun efort să aducă vreo probă în sprijinul acuzelor, iar apărarea conchide că probele sunt prea clare să mai fie comentate. 

Acuza de „subminare a puterii de stat prin acțiuni armate” – se potrivea mai bine celor care doreau să răstoarne regimul, decât dictatorului, care deja deținea puterea în stat. Deci era absurditatea însăși. La fel și acuza de „acte de diversiune”.

Alte două acuze aveau să se potrivească perfect celor care au gestionat următorii 33 de ani. Respectiv:

„distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte prin explozii sau în alt mod a instalațiilor industriale sau a altor bunuri de natură să aducă în orice mod atingere securității statului”

„infracțiunea de subminare a economiei naționale”

Pe parcurs, judecătorul îl acuză și că a „îndobitocit și sleit poporul” și că a forțat „toate inteligențele să fugă din țară”. Cum ar suna un act de acuzare al guverărilor de acum, în condițiile astea!? Ceaușescu se laudă cu cele 3.000.000 de apartamente construite, dar e întrerupt din înșiruirea realizărilor.

personajele tragi-comediei

Judecătorul Gică Popa s-a comportat ca un acuzator popular, părtinitor, mult mai ostil inculpatului decât procurorul. Practic, monopolizează discuția, are cele mai lungi intervenții – el formulează acuzele, el explicitează contextul, dictează declarații în numele inculpatului, explică pentru telespectatori semnificația judecății. (S-a sinucis pe 1 martie 1990, la doar două luni după acea rușinoasă prestație.)

În schimb, procurorul Dan Voinea a devenit un personaj luat în brațe de „democrații” pro-vest pentru inculparea lui Iliescu. Dar, în fond, a stat cu fundul pe dosarele Revoluției timp de decenii. Chiar atribuirea acelui dosar tot unei părți implicate direct în eveniment face parte din absurditatea tranziției.

Avocatul lui Nicolae Ceaușescu, Constantin Lucescu, e cel mai penibil personaj din toată farsa. Se transformă într-un acuzator pledant împotriva clientului său, mai virulent decât procurorul. Dar nu e doar incompetent, e pur și simplu incoerent, delirează frânturi de zvonuri date la televizor, nelegate în fraze cu cap și coadă. Pare adunat de pe drumuri, fără să mai fi călcat într-o sală de tribunal până atunci. Nu face niciun efort să-și ajute clientul.

Avocatul Elenei Ceaușescu, Nicolae Teodorescu, face același lucru, dar cu aer pedant, prefăcut, acoperit de multe referințe avocățești. Pare un personaj ridicol dintr-o piesă de Tudor Mușatescu, fandosit ca Tanța și Costel pe peronul gării din Lehliu. Le reproșează clienților că „a venit de la București” să le facă „cinstea să-i reprezinte”. Pare să regrete că a fost deranjat și că nu e plătit suficient pentru ora de consultație.

Elena Ceaușescu – vorbește agramat: „ei poate să spună așa ceva?”. Își apără impostura academică prin lingușelile intelectualilor timpului: „Dacă președintele Academiei a scris prefața!?”. Dar aduce cel mai tare argument din tot procesul: „Dovada! dovada!”

De altfel, însăși judecarea ei la pachet cu soțul e o aberație de proporții. Probatoriul împotriva ei e încă mai firav decât învinuirile aduse soțului. Dar, iarăși, s-ar fi justificat tot în logica unui tribunal revoluționar – Elena Ceaușescu era de facto numărul doi (ba pe alocuri chiar numărul unu) în regim și primise posturi guvernamentale fără vreun merit. Un comunism cu tendințe de clan nu putea sfârși mai elegant.

replici memorabile

Judecătorul începe prin a spune că tribunalul s-a constituit după o lege dată de Consiliul Frontului Salvării Naționale. Ceaușescu îi răspunde: „Citiți Constituția țării!” și „Lovitura de stat nu poate fi recunoscută.” Pentru că nu recunoaște tribunalul, refuză să răspundă la întrebări. Dar poartă dialog cu ei ca simpli cetățeni. (Era prima dată când era filmat făcând asta. Și, dacă interlocutorii ar fi fost mai civilizați în abordare, părea capabil de discuții închegate.)

Ceaușescu: „În fața loviturii de stat nu răspund. Celor care au chemat armatele străine în țară, nu răspund!” (…)

Judecătorul: Marea Adunare Națională de care vorbești dumneata a fost dizolvată, destituită. Astăzi a fost…
NC: Nu o poate dizolva nimeni!
J: Prin voința nestrămutată a poporului avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvării Naționale, legal constituit și recunoscut pe plan mondial.
NC: Nu recunosc pe nimeni și de aceea poporul luptă în țară și va lupta până la eliminarea acestei bande de trădători de țară, care sînt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat!

(Se poate spune că Nea Nicu a fost primul amator de teorii ale conspirației din noua epocă.)

Ceaușescu se apără de acuza (reală) că înfometa poporul, spunând că țăranii primeau câte 200 kg de grâu și urma să primească și mai mult. Pe persoană, nu pe familie, întărește el. E acuzat că a distrus satele românești. (Din nou, cine ar putea fi judecat pentru adevărata și probabil definitiva lor distrugere în ultimele trei decenii? Îi mai pasă cuiva din Occident de distrugerea civilizației rurale ca pe timpuri, când Europa liberă lansa campania: „SOS satele românești!”?) Se apără spunând că, dimpotrivă, a construit spitale și școli la sate pentru o viață demnă. Fapt real, pe care îl plusează fantasmagoric: „ca nicăieri în lume”.

Judecătorul aduce noi acuze aberante: că fiica mânca dintr-un cântar de aur carne adusă din import. Și că avea vilă. Soții Ceaușescu se apără spunând că nu sunt bunurile lor, ci ale poporului. Alt fapt real – și următorii președinți au locuit într-un palat, fără a-l lua în proprietate. Oricum, luxul elitei comuniste era auster față de cel al actualei oligarhii. Dar, la sărăcia generalizată de atunci, acuzele sunau plauzibil pentru popor.

Judecător: Cine a dat dispoziții să se tragă în mulțimea de la Timișoara? (E întrebată Elena Ceaușescu, în calitate de vice-premier, dar refuză să răspundă. Intervine soțul.)
NC: Pentru cunoștința dumneavoastră, care sînteți ofițeri, pot eu răspunde la întrebare. Ordinul de a trage nu-l dă guvernul.
EC: Nu-l pot da eu!
NC: Guvernul nu poate să dea ordine, nu are în subordine armata.
J: Dar la București, în tinerii care au murit, cine a tras, peste care au trecut tanchetele Securității, ..a unei părți.., tot teroriștii?
EC: Teroriștii, se spunea aici, vorbeau oamenii că sînt ai Securității.

După cum simte nevoia să precizeze „unei părți a Securității”, putem deduce pe unde avea sfori judecătorul.

Întrebat de sinuciderea suspectă a lui Milea (ministrul Apărării), Ceaușescu susține că a aflat după ce s-a sinucis că nu aplicase ordinele, și de aceea l-a numit trădător. Aici era un punct valid de acuzare a lui Ceaușescu. Procurorul și judecătorul îl întreabă care erau acele ordine, dar se eschivează spunând că va răspunde în fața Marii Adunări Naționale.

În schimb, dictatorul simte nevoia să își salveze reputația de altă acuză, irelevantă, că mânca doar carne din import. Mânca sub supravegherea unui nutriționist, doar 1100 de calorii, preponderent legume și 60 de grame de carne, zice.

Avocatul Elenei Ceaușescu intervine impertinent și cere instanței să îi întrebe clienta dacă e bolnavă psihic. De parcă asemenea diagnostice s-ar putea proba vreodată în instanță pe mărturia pacientului. Judecătorul îl întrece în penibil întrebând-o ce vârstă are, că a fost mereu curios să afle. După ce spune că „de aici a pornit toată minciuna” conchide că toată cercetarea judecătorească s-a încheiat.

Elena Ceaușescu: „Am muncit și am luptat pentru popor de la 14 ani și mi-am dedicat toată viața pentru popor. Și poporul este poporul nostru și nu-l trădăm noi… poporul.”

După rostirea acuzării, urmează delirul avocatului Lucescu. Acesta conține acuze de la „încătușarea spiritului românesc”, la copii crescuți în orfelinate, antrenați în străinătate și readuși ca trupe de comando, la ofițeri de Securitate îmbrăcați în ofițeri MApN ca să facă populația să urască armata, la aruncarea în aer a sângelui și medicamentelor din spitale, împușcarea bolnavilor, tăierea oxigenului de la căpătâiul copiilor, hrănirea teroriștilor în subsoluri… Pare zdruncinat psihic de toate poveștile aberante, care se spuneau necontenit la televizor în acele zile. Ba chiar îi reproșează dictatorului ultima vizită în Iran, unde s-ar fi închinat ayatollahului

„Avocat Constantin Lucescu: „Cu multă emfază spuneați: am plătit datoriile! Nu numai că le-ați plătit, ne-ați secătuit și v-ați depus destui bani, v-ați dus ayatolahului să închinați un ultim omagiu. Erați la fel ca el, același spirit deviant, care și-a omorît poporul. Spuneți că nu recunoașteți organismele noastre, ale puterii populare? Nu trebuie să le recunoașteți, domnule fost președinte, pentru că am luat în ’47 puterea în mînă împotriva altora și nu s-au prevalat de nici un fel de legi ale Statului român. Regele Mihai a avut mai multă demnitate decît dumneavoastră. Poate ați fi avut mult mai multă demnitate și înțelegere din partea poporului român dacă v-ați fi dat demisia, dacă ați fi rămas acolo în străinătate. Cu străinii ați trăit, puteați să muriți cu ei, să vi se ofere acel azil politic.
Soții Ceaușescu: (râzând) Nu plecăm noi de aici. Aici murim noi.”

Notabil că avocatul vorbește ca în numele comuniștilor când spune „am luat puterea în mână în 47 împotriva altora….” Ceea ce îi cam anulează și statutul de membru într-un tribunal revoluționar.

Tribunalul îi condamnă în unanimitate pe cei doi la pedeapsa capitala și confiscarea totală a averii. (Ar fi interesant de văzut dacă s-a făcut undeva un proces verbal de luare în primire a respectivei averi în proprietatea statului, să aflăm și noi ce avere aveau, de fapt.)

Avocatul Teodorescu profită în defavoarea apărării de nerecunoașterea instanței de către Ceaușescu: „Nerecunoscând tribunalul nu exercită nici o cale de atac. În condițiile acestea vă rog să constatați că hotărârea e definitivă.” (Aici îl depășește pe judecător în atribuții pentru a grăbi lichidarea.) 

„Nicolae Ceaușescu: Cine a dat lovitura de stat poate să împuște pe oricine!
(Tribunalul se retrage.)
NC: România va trăi-n în veci de veci. Toți trădătorii, oricâți vor fi… Va trăi România și poporul român liber, nu cu trădători.
Un militar: Rămâneți pe loc! Stați pe loc!
NC: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!” … Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!
EC: Și i-am avut lângă noi.
NC: I-am avut lângă.
EC: Da, așa se întâmplă, trădările vin de lângă tine.

Ironia istoriei, Ceaușescu iese din scenă citând din „Deșteaptă-te române!”, care va deveni imnul țării ulterior, și care fusese cântat și de revoluționari pe străzi.