Inventatorii identității artificiale și a limbii moldovenești

Cum a fost creată teza „limbii moldovenești” și de ce continuă Ucraina (în ciuda promisiunilor solemne) să tipărească manuale pentru o ficțiune respinsă și de Republica Moldova?

La 1812, Imperiul Țarist rupe printr-un tratat de pace cu turcii o bucată estică din Moldova, pe care încearcă să o prezinte ca provincie istorică aparte sub numele de Basarabia. Ironic, numele trimitea fără tăgadă la rădăcinile ei românești, legate de casa domnitoare a Basarabilor, din Țara Românească. La finele lui 1917, basarabenii reușesc să se organizeze politic și să ceară autonomie în cadrul Imperiului. Tot atunci are loc și preluarea puterii la Petersburg de către facțiunea bolșevică a comuniștilor.

La câteva luni după lovitura bolșevică, Leon Davidovici Bronstein (mai cunoscut ca Lev Troțki), în calitate de comandant al Armatei Roșii, cedează o parte considerabilă din teritoriul controlat de Imperiul Țarist, prin pacea separată cu Germania de la Brest Litovsk. (Evenimentul fericit, din martie 1918, a permis și apariția României Mari la 1 Decembrie același an. Imediat ce tratatul s-a semnat, Basarabia a cerut unirea cu România.)

Deși prin tratatul de pace URSS accepta să piardă un sfert din populația Imperiului Țarist, rămânea totuși cu un areal vast și mai multe etnii sub stăpânire. Pentru ele, a început să deruleze programe de redesenare a granițelor interne, colonizări, deportări și construcții de false identități. Pentru vorbitorii de finlandeză rămași s-a creat limba kareliană, pentru vorbitorii de turcă, s-a creat limba azeră.

Limba moldovenească a fost inventată chiar pe vremea României Mari, începând din 1920, doar pentru comunitățile de români rămase dincolo de Nistru. (În actuala Transnistrie se înființase o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.) Cei care au cerut Moscovei înființarea acestei mici republici erau un grup de comuniști ucraineni și români. Memoriul lor e uimitor de explicit privind intențiile expansioniste ale proiectului, de revizuire a granițelor fixate după primul război mondial și Trianon.

Ei promiteau Kremlinului că, dacă li se înființează această autonomie, vor putea juca un rol propagandistic peste graniță. Anume, să atragă „simpatia populației basarabene și ar crea pretexte evidente evidente în pretențiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei.” Același cap de pod „ar servi drept breșă strategică a URSS față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice.” Semnatarii estimau că trăiesc atunci la est de Nistru „între 500.000 și 800.000 de moldoveni” (deci români, uitați chiar și de istoriografia noastră, mulțumită cu înființarea în 1918 a „României dodoloațe”.) De notat și că pentru propaganda comunistă în România interbelică, bolșevicii foloseau chiar fonduri din tezaurul „adăpostit” de Titulescu la ruși.

După acest debut, între comuniștii ucraineni (evrei) și moldoveni (români) au apărut fricțiuni legate de strategia viitoarei expansiuni. Mai precis: dacă teritoriile ce ar fi fost rupte României Mari și integrate Uniunii Sovietice să fie asimilate unei republici moldovenești sau ucrainene.

Trei bolșevici au fost determinanți în schițarea proiectului de inventare a identități „moldovenești”. Abraham Grinstein – fusese implicat în atentatul cu bombă din Parlamentul României din 1920. Primul atentat terorist din Europa interbelică îl avusese ca țintă pe poetul și omul de stat Octavian Goga și fusese orchestrat de Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau. (Atentatul ar fi decapitat toată conducerea statului, dacă nu apărea o defecțiune de declanșare. Au fost uciși totuși doi senatori, ministrul Justiției fiind răniți șeful Senatului și doi episcopi ortodocși, invitați la ședința solemnă de deschidere.) Acest Abraham Grinstein e autorul tezei că românii și moldovenii sunt două popoare distincte. Tot el îi furnizase lui Max Goldstein banii și materialele necesare pentru atentat.

Iosif Isakovici Badeev  a venit cu propunerea ca limba românilor transnistreni să fie scrisă în alfabetul chirilic. 

Grigori Kotovski, alt promotor al moldovenismului, cu origini poloneze și ucrainene, are și azi statuie în Chișinău.

Ce e cu atât mai tare, e că dezvăluirile de mai sus apar într-un articol foarte bine documentat scris pentru LARICS de Matei Blănaru, doctorand al Universității București. (Articol semnalat și de R3 Media.) LARICS e un fel de „verificator de adevăr”, care luptă cu „propaganda rusă” prin combatanți ca Dan Dungaciu și pare o structură susținută de serviciile românești. Acum că războiul nu mai promite marea contra-ofensivă a Ucrainei și pe măsură la fel cum amăgitoare se dovedesc și promisiunile lui Zelenski făcute românilor, verificatorii par să fi întors armele ca la 23 August. În premieră ni se atrage atenția că ucrainenii au fost mai implicați decât rușii în proiectul anti-românesc al moldovenismului.

Mai departe, articolul lui Matei Blănaru merge pe firul faptelor, scriind că la 19 septembrie 1924 Biroul Politic al Partidului Comunist Ucrainean a adoptat hotărârea să promoveze limba populară moldovenească scrisă în alfabet chirilic. În 3 aprilie 1925 aceleași arhive comuniste notează că românii, reprezentați prin Alexandru Bădulescu și Dic Dicescu, nu recunosc existența limbii și poporului moldovean. De partea grupării ucrainene în partid a intervenit decisiv tot un etnic ucrainean, comisarul pentru Educație, Skrâpnik.

În schimb, aceiași cominterniști răspândeau în epocă mesaje separatiste pentru Dobrogea și Transilvania (unele resuscitate după 1989 de alte cozi de topor, care se consideră de această dată foarte pro-occidentale). 

Alt memoriu al Partidului Comunist Ucrainean din 15 iunie 1927 nota că „trebuie dusă la bun sfârșit ucrainizarea, lăudându-se succesele din republica nistreană. Granițele acesteia din urmă fuseseră desenate intenționat ca să aibă o majoritate ucraineană de 50% și o minoritate românească de 34%, 6% ruși și 5% evrei, în 1927, prin scoaterea unor sate românești și alipirea altora ucrainene din suprafața ei. Mica republică era oricum inclusă ca regiune autonomă în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Ucraina, inclusă la rândul ei în URSS (după modelul păpușilor Matrioșka).

Prin pactul cu Germania din 1939 și prin cuceririle din timpul celui de-al doilea război mondial, URSS-ul lui Stalin a reușit să recupereze din teritoriile cedate la Brest Litovsk. Basarabia până la Prut și nordul Bucovine sunt anexate la Uniunea Sovietică, dar părți ale Moldovei istorice sunt alipite administrativ Ucrainei. Cererea a fost făcută Moscovei de Mihailo Greciuha, președintele Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Ucraina.

Propunerea e susținută de alt ucrainean, Nikita Hrușciov, care propune Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic să apară o republică sovietică Moldovenească (actuala Republică Moldova), dar separată de zonele românofone din jurul ei, respectiv nordul Bucovinei și fostele județe dintre ea și Delta Dunării, Cahul Bolgdrad și Ismail. Când va ajunge conducător al URSS, după moartea lui Stalin, același Hrușciov va împroprietări Ucraina și cu peninsula Crimeea în 1954, foarte repede după ce a luat puterea.