6. Extrema dreaptă în manualele comuniste

(Parte din seria: „Legile cenzurii, ca inginerie socială”)

Unul din efectele cele mai grave ale impunerii unor pedepse cu închisoarea pentru abaterile de la versiunea oficială asupra holocaustului, e că reduce tragedia la o chestiune de numere. Și riscă să lanseze o macabră competiție cu genocidul comunist. Care, la scara globului durase mai mult, producând mai multe morți, înainte și după al doilea război mondial. Iar pentru români, era mai recent și abia în curs de dezvăluire. O asemenea întrecere pentru statutul de victimă e o sursă tristă și periculoasă de învrăjbire.

Dacă holocaustul avusese multe decenii să fie investigat, atât în vest, cât și în est, arhivele comunismului abia se deschideau în mică măsură. (Pentru dosarele Securității a urmat o luptă niciodată câștigată de căutătorii de adevăr, amăgiți cu deconspirări ale unor foști turnători mărunți, unii chiar din rândul foștilor deținuți șantajați, dosare desecretizate de ofițerii rămași activi.) Simultan, se impunea tăcerea asupra unui alt mister: rolul disproporționat al unor evrei în fenomenul comunist. Despre el nu se putuse discuta nici înainte de 89, nici după anii 2000, prin amenințarea că asemenea „teorii ale conspirației” ar putea fi clasate ca motivate de antisemitism.

Cele două tragedii ar trebui onorate și rememorate deopotrivă, fiecare în toată unicitate și grandoarea ei. Dar ele se dovedeau mai împletite decât s-ar crede, prin fire neașteptate.

După 1990, românii aflau chiar din amintiri ale regelui Mihai despre un personaj infam, care le hotărâse soarta din culise. Andrei Ianuarievici Vâșinski se instalase în România ca om forte și dicta măsuri esențiale, cum ar fi schimbarea premierului Constantin Rădescu cu doctorul Petru Groza, care conducea de formă prima guvernare comunistă. Regele își amintea că Vâșinski bătea la propriu cu pumnul în masă, era vulgar inclusiv cu regina mamă. Și că odată a trântit atât de tare ușa cabinetului regal, că a căzut tencuiala. Opinia publică afla astfel că venirea la putere din vara lui 1944 nu fusese opera comuniștilor români, care ar fi organizat o insurecție anti-fascistă, cum repetase propaganda oficială de atunci până în 89.

Înainte de a dicta guvernele României, Vâșinski fusese creierul marilor procese-spectacol ale lui Stalin, din timpul Marii Terori. Acele procese în care condamnații își recunoșteau integral vina și dragostea pentru Stalin. Milioane de ruși le căzuseră victimă, inclusiv foștii capi bolșevici, acuzați de legături cu Troțki sau că sunt spioni imperialiști. Împotriva lor, Vâșinski folosise discursuri de o virulență fără egal. Ca judecător, ceruse procurorilor să obțină probe, în special mărturisiri complete, fie ele și prin tortură.

După război, lagărele germane au fost clasificate în mai multe categorii, iar cele socotite „lagăre ale morții” căzuseră toate în zona ocupată de URSS. (Sau „eliberată”, în terminologia lor, cele mai faimoase fiind în Polonia.) Ceea ce făcea depoziția sovietică esențială în procesul de la Nurenberg, acolo unde creierul acuzării din partea URSS a fost tot Andrei Vâșinski. Procurorul lui Stalin s-a folosit de prilej pentru a pune în seama nemților inclusiv masacrul din pădurea Katyn, care fusese opera NKVD. Fuseseră împușcați acolo membri ai elitei poloneze, peste 20.000 de ofițeri, preoți, aristocrați.

Abia în anii 90, sovieticii conduși de Gorbaciov au desecretizat unele arhive și au recunoscut paternitatea acelui masacru. Sigur, folosirea acelui fals în rechizitoriul de la Nurenberg nu infirmă realitatea holocaustului. Dar e un exemplu de fragment din istorie ce fusese cunoscut pe dos sau necunoscut de români și de alți estici. Care imediat după căderea simbolică a zidului Berlinului risca să fie trecut iarăși sub tăcere, dacă s-ar fi apreciat că e o formă de revizionism.

legile negaționismului

Interdicția de a pune la îndoială un fenomen istoric era ceva foarte nou pe glob, la data când România a adoptat-o. Nu era între lucrurile care să fi existat înainte de dictatura comunistă sau să fi existat demult în Occident, la care noi doar să ne realiniem. Cum erau alte situații. Prima lege care interzicea explicit negarea holocaustului a fost dată în Israel în 1986. Dar în Europa, prima țară care a instituit interdicția a fost Franța, abia în 1990. Deci o inovație juridică de dată foarte recentă a fost adoptată și la noi în 2002, cu titlul de urgență, fără a i se acorda o cercetare prealabilă.

Contestările la adresa versiunii oficiale apăruseră de prin anii 80, prin francezul Robert Faurisson, care punea la îndoială mai ales existența camerelor de gazare. Germania, Austria, Elveția și Franța folosiseră până în anii 90 interpretări ale altor legi, cum ar fi „contestarea crimelor contra umanității”, sau descurajarea extremismului, înainte să aibă legi explicite referitoare la negaționism. Pedepsele erau preponderent sub formă de amenzi.

La data când Adrian Năstase dădea ordonanța 31 / 2002 la noi, erau doar opt țări din Europa, care pedepseau negaționismul. În ordinea adoptării: Franța, Austria, Germania, Elveția, Belgia, Spania (introdusă în 1995 și anulată ca neconstituțională în 2007), Portugalia și Polonia (ambele din 1998). Deci eram a doua țară fostă comunistă, cu o asemenea lege. Polonia avea pe teritoriul ei și cele mai mari lagăre-muzeu, vizitate încă de la finele războiului. Muzeul Holocaustului din Statele Unite se deschisese pentru public abia din 1993.

intelectualii critici

Ordonanța românească instituia o pedeapsă mare, de 6 ani, în condițiile în care în toată Europa se puteau număra pe degetele de la o mână cei care fuseseră condamnați la închisoare la acea dată. (Trei în Elveția și doi în Franța, cu pedepse între 6 și 15 luni.) Ulterior, prohibițiile, condamnările și pedepsele aveau să crească simțitor în mai multe țări din Europa.

Dar la data adoptării ordonanței, făcuse vâlvă în Europa doar procesul filosofului Roger Garaudy. Și, lucru foarte interesant, câțiva intelectuali români, care aveau să devină foarte „progresiști” și adepți ai stârpirii disidenților „extremiști”, i-au luat apărarea. De pildă, Cristian Tudor Popescu a publicat în ziarul Adevărul din 12 decembrie 1996 editorialul: „Cazul Garaudy: Libertatea gândirii, tratată ca antisemitism.”

Același CTP, care combătuse energic și demitizarea istoriei prin noile manuale alternative în 1995, publica în suplimentul ziarului și un capitol din cartea „Industria Holocaustului”, scrisă de evreul Norman Finkelstein, urmașul mai multor rude moarte sau trecute prin trei lagăre naziste, care contesta exploatarea mercantilă a memoriei lor. Cartea apărută în 2000 era însoțită și de un editorial elogios al lui Popescu în „Adevărul literar și artistic” (nr 517 din 9 mai 2000).

Am găsit aceste informații într-un amplu studiu acuzator la adresa „negaționiștilor români”, pe site-ul Războiul pentru trecut. Lista rușinii include figuri neașteptate, ca Nicolae Manolescu și Dorin Tudoran, care bombăneau despre „monopolul suferinței”. Și chiar Gabriel Liiceanu, care chiar în fața comunității evreiești, unde lansa Jurnalul lui Mihail Sebastian, își imagina că, dacă ar mai fi trăit după 1945, acesta ar fi deplâns participarea evreilor la genocidul comunist, prin următorul pasaj meditativ:

„Cum de e cu putință ca acela care, într-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei să o îmbrace acum pe cea de călău? Căci cel ce mersese cel mai departe în suferință nu devenise oare o garanție pentru faptul că de-acum tocmai suferința nu mai era cu putință? Când parte dintre fostele victime ajunseseră, iată, în situația stranie de a face cu putință o altă calamitate a istoriei (sau măcar de a profita de pe urma ei), nu rataseră ele șansa de a fi pus definitiv capăt suferinței tocmai prin extrema lor suferință? Cum mai puteau ai săi, care știau totul despre durere, să participe la un nou scenariu al provocării durerii?” (Gabriel Liiceanu, 13 aprilie 1997).

Același subiect atingea și mărturia disidentului anti-comunist Paul Goma, „Săptămâna roșie”, apărută chiar în 2002, anul ordonanței de urgență. În ea, Paul Goma aduna o sumă de amintiri de familie și izvoare istorice despre conflictul interetnic și politic din Basarabia primei jumătăți de secol. Cele mai multe erau și au rămas total inedite pentru marele public, incluzând umilințele și masacrele la care s-au dedat unii evrei comuniști la adresa militarilor, preoților sau etnicilor români în momentele retragerii forțate din Basarabia, după ultimatumul dat de Stalin în 1940.

Ele nu justifică abuzurile sau crimele din războiul dus de Antonescu pentru recuperarea acelor provincii. Sunt simple fărâme de adevăr, care nu au putut fi cunoscute înainte de 1989 și e anormal să fie suprimate în 2002 de ordonanța dată de un fost comunist. Mărturia lui Paul Goma nu făcea decât să spună o poveste personală și să facă o documentare în stilul lui Alexandr Soljenițîn, alt disident cu care a fost deseori comparat.

Tot mai puțin de un deceniu existase răgaz ca esticii și vesticii să afle de existența holodomorului în Ucraina sovietică. Un subiect total ascuns sub comuniști, care risca de asemenea să nu ajungă deloc în memoria colectivă a planetei sau să fie șters de acolo de legile restrictive.

Cum am observat în episodul anterior, ordonanța din 2002 nu dădea niciun fel de definiție pentru Holocaust. Și nici legea lui Crin Antonescu, din 2015, nu dă decât pentru „holocaustul românesc”. Se presupune că organele de anchetă, judecătorii și cetățenii în genere știu foarte bine despre ce e vorba și ce n-au voie să spună. Dar știau românii cu adevărat? Întrebarea nu e deplasată, pentru că o cenzură a exprimării e anormală în sine și chiar anti-constituțională. Dar dacă se referă la un subiect necunoscut suficient cetățenilor guvernați, e cu atât mai absurdă.

La câțiva activiști ca Michael Shafir, am găsit acuza că manualele de istorie de dinainte de 89 nu vorbeau despre holocaust sau îl minimalizau. Aserțiune care m-a contrariat. Ce motiv ar fi avut comuniștii să cosmetizeze imaginea naziștilor sau a colaboratorilor lor, pe care îi prezentau în tonuri cu totul negative!? Așa că am purces să verific nemijlocit informația, frunzărind două manuale reprezentative din epocă, pe care le-am putut găsi. O fac nu pentru că adevărul s-ar găsi în istoriografia politizată comunistă. Ci pentru că acele pagini îngălbenite, pline de propagandă, au devenit totuși mărturii istorice despre mentalitatea epocii, despre liniile propagandei. Și pentru că – cinstite sau mincinoase – ele sunt un indiciu despre ce puteau să-și mai amintească din școală cetățenii cărora Adrian Năstase le dădea legi. Pentru că nu poți impune prin lege unei întregi societăți, educată în comunism, să știe lucruri nepredate în școlile elementare.

holocaustul în manualele comuniste

Mihail Roller a fost în primele decenii, internaționaliste, ale comunismului din România tartorul istoriografiei oficiale. Opera lui a fost ulterior criticată ca având un caracter anti-românesc, elogioasă la adresa Uniunii Sovietice, a regimului stalinist, și impregnată de ideologia lui Marx și Lenin. Istoricul evreu e departe de orice bănuială că ar fi vrut să îi spele imaginea lui Hitler, ori să ascundă ceva din faptele reprobabile ale mareșalului Antonescu. Nu poate fi acuzat nici de antisemitism, nici de negaționism, doar de un intens partizanat comunist.

Sub coordonarea lui Mihail Roller, alți trei istorici publică în 1947 un tom gros de peste 800 de pagini, intitulat „Istoria României”. (Redenumit la următoarele ediții ca „Istoria RPR”, Republica Populară Română, și apărut la Editura de Stat). Între 1947 și 1961, acesta a fost manualul unic de istorie în școli, din care au învățat nu doar cadrele partidului, dar și milioane de români, care aveau să fie un segment important de populație în 1990.

Cum veți vedea, referirile la subiect sunt destul de sumare în acest volum. Oricum, departe de a constitui material suficient pentru o materie de sine stătătoare, cum e cea predată în liceele românești obligatoriu din 2024 încoace. Cum volumul de 800 de pagini nu putea circula ca atare în ghiozdanele elevilor, e de presupus că manualele școlare erau variante tip rezumat, în care subiectul abia dacă mai prindea câteva rânduri.

Mihail Roller prezintă în termeni nemiloși instaurarea Statului Național Legionar și auto-proclamarea lui Ion Antonescu drept conducător al lui, prin înlăturarea lui Carol al II-lea, care îi încredințase guvernarea cu o zi înainte. Dar unghiul e surprinzător, fără a consemna anti-semitismul, deci ura de rasă, ci intenții motivate de lupta de clasă. Antonescu e prezentat aproape amuzant ca „mare moșier, legat cu cele mai reacționare cercuri politice ale României și cu Garda de Fier”. (Roller op. cit., p. 744)

În loc să insiste asupra persecuțiilor etnice, Roller se arată mult mai interesat de aspectele economice. Și insistă asupra dezavantajelor aduse de „cotropirea hitleristă”, manifestată de acordurile cu Germania, care transformau aliatul român într-o colonie.

„Antonescu a răpit și ultimele rămășițe de libertăți democratice ale poporului român și a instaurat un regim fascist.

La 4 decembrie 1940, la Berlin, guvernul antonescian a semnat acorduri economice prin care întreaga economie românească a fost pusă în serviciul Germaniei. (…)

În cadrul „planului decenal”, România capătă situația de colonie și se obligă între altele:

să-și reînnoiască „metodic” producția industrială, în cadrul „noii ordini europene”, adică conform intereselor Germaniei hitleriste;

să accepte controlul „specialiștilor” germani;

să exporte produsele ei în Germania, la prețuri fixate de cumpărătorii germani;

Totodată, cursul mărcii germane era sporit cu 20%, astfel că în timp ce mărfurile germane se scumpeau cu 20%, România era obligată să vândă tot la vechile prețuri.

Astfel, România era transformată aproape într-o colonie germană. Germania hitleristă punea stăpânire deplină pe piața românească. În 1940, ajunsese să acapareze 43,6% din totalul exportului românesc, în timp ce în 1933 nu absorbea decât 10,6%. În 1940, România era tributara Germaniei cu 56,6% din import (de la 18,6% în 1933). Această dependență va crește în timpul guvernării antonesciene.” (p. 744)

Dacă e permisă o glumă: suna ca un veritabil „tratat de aderare” la UE.

Un spațiu încă mai amplu, de peste o pagină, e ocupat de consemnarea cutremurului din 1940 și de prăbușirea închisorii Doftana, unde se aflau închiși deținuții comuniști.

„Dictatura legionară-antonesciană, în mod conștient, nu a luat nici o măsură. Cutremurul, făcând să se prăbușească Doftana, a adăugat la crimele anterioare asasinarea a peste 30 deținuți politici antifasciști, asasinați de dărâmăturile închisorii”. (p. 746)

Rechizitoriul făcut de Mihail Roller legionarilor includea cele mai notorii asasinate, prezentate unanim de istoriografia postbelică și bine întipărite în conștiința publică:

„De la înființarea ei și până după lichidarea guvernului legionar în 1941, drumul „Gărzii de fier” a fost presărat cu crime și jafuri, începând cu asasinarea prefectului Manciu, trecând prin asasinarea lui Duca, Călinescu, Madgearu, Iorga și până la masacrele dinainte și din timpul rebeliunii.” (p. 747)

Un mai mare lux de amănunte e alocat unor presupuse acte de jaf, cu camioane întregi de lucruri expropriate de la cetățeni. În seama legionarilor, rechizitoriul lui Roller mai include:

„450 de maltratări, 323 de sechestrări, 9 asasinate (fără cele de la Jilava și din timpul rebeliunii), 82 violări de domiciliu, 1.162 însușiri de bunuri prin vânzări silite, 1.018 confiscări de bunuri, 260 ocupări forțate de imobile, 65 de devastări.” (p. 748)

Dacă legionarii sunt portretizați mai mult ca niște tâlhari, dar în treacăt, fără vreo mențiune asupra etniei victimelor, un spațiu generos e alocat războiului dus contra Uniunii Sovietice. Armata română e prezentată ca agresor fără motiv, care atacă din senin URSS, fără a se prezenta raptul teritorial din 40, în urma pactului Ribbentrop – Molotov din 1939. Totuși, chiar și accentul lui Roller cade asupra victimelor numeroase înregistrate de români, nu asupra unui genocid comis de aceștia. Asta deși pare că aplaudă prin ton ofensiva sovieticilor împotriva armatei noastre:

„La 22 iunie 1941, trupele lui Antonescu, alături de cele germane, atacă Uniunea Sovietică.

Trupele române au suferit în URSS pierderi imense. Încă în noiembrie 1941, pierderile armatei române în morți, răniți și prizonieri erau de peste 300 de mii de oameni. La 21 noiembrie 1941, gazeta Timpul scria: „Călătorul care după război va vizita Ucraina, va fi surprins văzând numeroasele cruci albe de morminte presărate pe tot teritoriul… Soldații români au udat cu sângele lor aproape fiecare petec de pământ.”

Numai în luptele pentru Odesa și Crimea, armata română a pierdut 250 de mii de oameni. După evacuarea Odesei și Crimeii de către unitățile Armatei Sovietice, diviziile românești, care suferiseră pierderi mari, au trebuit să fie readuse în România pentru completare.

În primele luni ale războiului antisovietic, armatele fasciste au reușit, cu prețul a uriașe pierderi în oameni și materiale, să pătrundă adânc pe teritoriul URSS. Încă în prima iarnă de război, în 1941, armata sovietică a dat armatelor fasciste o puternică lovitură la Moscova; și apoi în 1942 o lovitură nimicitoare la Stalingrad. A urmat apoi ofensiva sovietică, care prin lovituri neîntrerupte a distrus grosul armatei hitleriste.” (p. 751)

Din nou, grila materialist-dialectică a lui Mihail Roller nu se dezminte. Istoricul comunist nu doar că face galerie armatelor adverse, dar ține un meticulos inventar al bunurilor pe care „fasciștii și criminalii de război români” le-ar fi jefuit de la bravii ostași sovietici. Tonul înfierărilor începe să se audă din nou în plin secol XXI. Pune pe listă (la pag 753) orice, de la grâu la marmeladă, cai, țigări, șine de cale ferată, cazane cu aburi. Tot acel inventar avea să fie baza unor imense despăgubiri de război pe care România „eliberată” avea să le plătească vreo două decenii marelui prieten de la Răsărit. Care era mesajul insuflat elevilor români de asemenea manual de istorie nu e greu de ghicit. Dar ne întărește convingerea că Roller n-avea nici cea mai mică intenție să ascundă fapte reprobabile imputabile românilor.

Totuși, școlarul crescut în primul deceniu de comunism n-ar fi rămas cu impresia că Antonescu sau legionarii ar fi dus o politică sistematică de persecutare sau exterminare a evreilor și romilor pe baze rasiale, pentru că subiectul e neconsemnat de Roller. În sub-capitolul despre regimul de teroare, accentul lui cade aproape exclusiv pe persecutarea opozanților comuniști și din partidele democratice:

„Înscăunarea dictaturii legionaro-antonesciene a însemnat înăsprirea măsurilor de teroare împotriva maselor populare și a conducătorilor ei. S-au reînființat lagăre în care au fost închiși mii de cetățeni democrați.

Au fost arestați conducători ai clasei muncitoare și numeroși cetățeni bănuiți de ostilitate împotriva dictaturii. Au fost asasinați profesorii universitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, muncitorul Constantin David, etc.

În luna mai 1941 au fost arestați mai mulți muncitori antifasciști (Teohari Georgescu, etc.), cărora li s-a înscenat un proces, cu condamnări până la 25 de ani de muncă silnică.

Aceste arestări și procese devin mai dese după atragerea României în războiul antisovietic. Unii din cei arestați au fost condamnați la moarte și executați. (Filimon Sârbu, Ada Marinescu, ing Panet, Dr Kornhauser, N Mohănescu, P Ștefu, etc, alții tu fost asasinați fără judecată (Justin Georgescu, etc.). De asemenea, mulți au fost transportați în lagăre în Transnistria unde, în mod organizat, au fost asasinați (Andrei Bernat, Lazăr Grimberg, etc.

Prin aceste acte de cruzime, dictatura legionaro-antonesciană și-a dovedit afinitatea cu crimele făptuite de hitleriștii germani în lagărele morții de la Auschwitz, Treblinka, Mauthausen.” (p. 767)

Așadar, după standardele instituite de ordonanța lui Adrian Năstase din 2002, Mihail Roller era un negaționist, care nici nu folosea cuvântul holocaust, „îl minimaliza” la trei rânduri într-o carte de peste 800 de pagini, iar în cazul celui românesc, îl reducea la câteva nominalizări. În contrast, organizarea Diviziei Tudor Vladimirescu, presupusa luptă a comuniștilor români de partea sovieticilor înainte de 23 august 1944 e prezentată cu lux de amănunte pe pagini întregi, inclusiv cu scrisorile pe care i le scriau lui Stalin și ce mesaje de încurajare primeau înapoi.

un manual de pe timpul lui Ceaușescu

Să spicuim și dintr-un al doilea manual, reprezentativ pentru cunoștințele populației obișnuite de români, cu pregătire școlară făcută în comunism, care deveniseră adulții din primul deceniu de după 89. De astă dată, un manual din perioada ceaușistă. E vorba de „Istoria contemporană a României”, manual pentru Clasa a X-a, Editura Didactică și Pedagogică, 1983. Autorii sunt coordonați de Aron Petric și Gheorghe I Ioniță, de la Universitatea București.

Tonul de înfierare nu se schimbase:

„Din momentul instaurării ei, dictatura militaro-fascistă a aplicat pe plan intern o politică antipopulară, lichidând ultimele resturi ale libertăților și drepturilor democratice.

Dictatura a instaurat un regim de aspră teroare împotriva forțelor democratice, antifasciste, îndeosebi împotriva comuniștilor. Urmărind să înăbușe orice manifestare democratică și patriotică, dictatorul Antonescu și căpeteniile legionare au aruncat în închisori și în lagăre mii de luptători comuniști și antifasciști, supunându-i unui regim de exterminare.

Numai sub zidurile celei mai fioroase închisori, Doftana, care s-a prăbușit în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940, au pierit 14 luptători comuniști și antifasciști, printre care Ilie Pintilie, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

În anii următori, organele represive ale dictaturii militaro-fasciste au condamnat la moarte și executat o serie de comuniști, printre care: Filimon Sîrbu, Dr Cornhauser, Ada Marinescu, Nicolae Mohănescu, soții Paneth, Petre Gheorghe, secretar al organizației PCR Ilfov.” (manualul citat, p. 94)

Elevul român din anii 80 lua în premieră act și de existența unui pogrom la Iași:

„La șirul crimelor săvârșite în timpul dictaturii antonesciene, în cârdășie cu Gestapoul, s-a adăugat pogromul organizat la Iași, unde au fost asasinați peste 2.000 de oameni, în cea mai mare parte evrei.

Numeroși alți cetățeni, fără deosebire de naționalitate, dar în special evrei, au fost internați în tabere de muncă.

De la pătrunderea cu violență în case particulare, cu scop de a prăda, continuând cu exproprierile forțate, cu torturări și asasinate, continuând cu șantaj, cu înscenările polițienești, legionarii au atins, prin acțiunile lor teroriste, neînchipuite culmi.” (p. 95)

Manualul insista mult pe lupta de dezrobire dusă de comuniști, într-o adevărată epopee eroică. Dar relua în amănunt și emoționant asasinatele legionare, adăugându-le inclusiv sinuciderea profesorului Petre Andrei:

„Continuând asasinatele politice începute anterior (IG Duca în 1933, Armand Călinescu în 1939, ș.a.) la sfârșitul lui noiembrie 1940, grupuri din poliția legionară au împușcat în închisoarea Jilava și în localul poliției București 67 de foști demnitari și funcționari superiori, printre care generalul Gheorghe Argeșanu, fost prim-ministru, care în timpul dictaturii regale a ordonat măsuri împotriva Gărzii de Fier.

În aceleași zile au fost asasinați, fiind răpiți din locuințele lor, cunoscutul istoric și savant de reputație mondială Nicolae Iorga, fost prim-ministru, profesorul universitar Virgil Madgearu, fost ministru național-țărănist, Victor Iamandi, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru al Justiției.” (p. 96)

Evenimentele în cauză fuseseră intens folosite de propagandă prin includerea în filmele polițiste ale lui Sergiu Nicolaescu sau romanțate în pelicule ca „Drumeț în calea lupilor”, despre actorul de comedie Constantin Tănase. Sau chiar în serialele pentru copii, ca „Pistruiatu”. Deci erau bine întipărite în mentalul colectiv al românilor în anii 90.

Manual din 1983 insista de asemenea pe crearea unei mitologii a rezistenței armate a comuniștilor și o așa zisă revoluție populară, înfăptuită de ei la 23 august 44. Dar tonul în care era relatat războiul anti-sovietic era îndulcit mult, în direcția încurajării patriotismului și a stimei de sine, la elevii epocii. Tonul era uman, pacifist, plin de compasiune. Dar accentul cădea, din nou, pe pierderile înregistrate de ostașii români și familiile de pretutindeni, nu pe vreun masacru de care aceștia s-ar fi făcut vinovați:

„În războiul antisovietic a fost angajată și România, alături de Germania, deși scopurile cotropitoare ale acestui război au fost cu totul străine poporului român.

Împinsă departe de hotarele patriei sale ca să lupte pentru interese străine, armata română a suferit pierderi grele. Acestui război i-au căzut civtime peste două sute de mii de morți, răniți și dispăruți, care au îndoliat nenumărate familii.” (p. 97)

Cam acestea erau informațiile cu care crescuseră românii, care trecuseră prin școli în intervalul 1947-1989. Adică vasta majoritate a adulților, cărora Adrian Năstase le decreta în 2002 obligația de a recunoaște o versiune a istoriei ce nu le fusese predată în școli. Sigur, apăruseră deja filme produse de Hollywood, documentare și cărți despre Holocaust se publicaseră inclusiv în timpul regimului comunist, pentru cei pasionați de istoria contemporană. Dar legile unei țări se dau inclusiv pentru analfabeți și trebuie să presupună existența celui mai mic numitor comun, în materie de informare.

E o diferență frapantă între cum se prezentau manualele comuniste și cum se prezintă manualele de istorie actuale. Care insistă până la obsesie pe rememorarea unor acțiuni și atitudini de intoleranță reproșate majorității românești sau statului, de-a lungul istoriei. Între narațiunea care se desprindea din manualele comuniste și cea asumată de Legea lui Crin Antonescu din 2015, respectiv de conținutul manualului obligatoriu pentru clasa a XI-a, „Istoria evreilor. Holocaustul”, introdus din 2024, era o uriașă evoluție. Ea s-a făcut printr-un lobby constant și o schimbare de mentalitate, despre care vom vorbi în episodul următor.

(va urma)

Ep. 7: Lobby-ul pune la punct istoria