Alexandru Macedon, cuceritorul, care și-a dorit să devină zeu

Alexandru cel Mare e una dintre figurile fascinante ale istoriei, fiind înconjurat încă din timpul vieții de o aură mistică. Legendele care vorbeau despre visul mamei sale cu un fulger, care îi luminează pântecul și se răspândește foarte departe, interpretat ca o aluzie la Zeus, stăpânul fulgerelor, sau despre îmblânzirea unui cal nărăvaș de către copilul Alexandru, erau deja folclor sau poate propagandă în timpul domniei împăratului grec. Ulterior, ele s-au înmulțit foarte mult și chiar s-au făcut paralele între Alexandru Macedon și Iisus Hristos, ca personificări ale gloriei pământești, respectiv, cerești, și construind imperii la propriu sau la figurat, amândoi, până la vârsta de 33 de ani.

Alexandru Macedon a moștenit un mic imperiu de la tatăl său, pe care l-a extins până la hotarele orientale ale lumii cunoscute de geografii curții. Locul de naștere și vechea capitală a imperiului macedonean era Pella, un orășel nu foarte departe de actualul Salonic. Dar Alexandru a lăsat în urma sa nenumărate cetăți fondate de el, circa 30 de orașe presărate pe trei continente, purtând numele Alexandria. Chiar și cetatea natală a lui Aristotel, Siracuza, a fost reconstruită, iar cetățenii ei, eliberați din sclavie de către Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru, ca răsplată pentru educația aleasă dată viitorului rege. Aristotel i-a fost profesor lui Alexandru cel Mare doar până la vârsta de 16 ani, vârstă la care tânărul deja conducea armate pe câmpul de luptă. Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, avusese șapte soții și crease imperiul macedonean în doar douăzeci de ani. A fost ucis când Alexandru avea doar 9 ani.

Sub Alexandru, imperiul s-a extins spre Est, până în India, neoprindu-se nici măcar la poalele munților Himalaya. Un detaliu foarte interesant e că deși acest imperiu a coagulat lumea greacă, formând civilizația elenistică, din Orientul Mijlociu până în subontinentul indian, sudul Greciei de azi a rămas necucerit. Așadar, chiar și pentru ambițiosul Macedon, spartanii au rămas vecini respectați, peninsula Pelopones păstrându-și neutralitatea. În schimb, la circa o sută de ani după „secolul lui Pericle”, democrația ateniană a fost îngenuncheată de forța militară a falangei macedonene. Acest dispozitiv de luptă, care consta în gruparea unor soldați cu scuturi și sulițe, de forma unui arici, avea să devină o mașinărie invincibilă pentru acea epocă, suplinită de o cavalerie foarte mobilă și cu mișcări surprinzătoare.

În schimb, rivalul tradițional al grecilor, Imperiul Persan, condus pe vremea lui Alexandru de Darius, fiul lui Istaspe, a fost cea mai importantă cucerire a lui Macedon. Imperiul a fost zdrobit în bătălii faimoase prentru tactica folosită, cum a fost cea de la Gaugamela. La această bătălie, studiată și azi de strategii militari, Alexandru nu avea decât 25 de ani. O altă cucerire de prestigiu a fost Egiptul, unde a fost clădită Alexandria, marele port la Marea Mediterană. În Egipt, Alexandru primește titlul de faraon, fiind prezentat ca fiu al zeului soare.

Elanul său civilizator, care îl făcuse să promoveze generali de elită, indiferent de naționalitate, din teritoriile cucerite, avea limite. Întâlnind „la capătul lumii”, în teritoriul de azi al Afganistanului, o populație de origine greacă, pașnică, dar care pe vremuri colaborase cu persanii, a ordonat un masacru, împotriva unor oameni lipsiți de apărare. Totuși, politica sa de omogenizare culturală a Europei și Asiei a fost clară, cu promovarea unor generali din rândul popoarelor cucerite. Chiar și în testament, Alexandru vorbea explicit despre transferarea de populați între diverse zone îndepărtate ale imperiului, pentru ștergerea barierelor culturale și etnice.

Căsătoria sa furtunoasă cu o tânără din Samarkand, Roxana, a rămas un mister, dat fiind că Alexandru avusese relații homosexuale înainte, părând mai înclinat spre bărbați, decât spre femei. Nu se poate ști, dacă uniunea a fost un gest politic sau o dragoste reală.

Trecerea lui Alexandru la obiceiurile Orientului Îndepărtat, cu pretenția explicită de a fi venerat ca un zeu, a stârnit rumoare în rândul generalilor vechi, proveniți din Macedonia. Aceștia vedeau în cuceriri o extindere a puterii și culturii elene și dezaprobau absorbția cuceritorilor în masa mult mai mare a celor cuceriți, cu obiceiurile lor barbare. A fost și obiectul primului complot pentru răsturnarea lui Alexandru de la putere, soldat cu un eșec și uciderea în chinuri a complotiștilor. Un simplu vers din Iliada, care îi amintea regelui că e muritor, i-a adus învățatului, care a îndrăznit să îl rostească, o moarte prin crucificare, fără un proces prealabil.

Locul unde e înmormântat Alexandru în Babilon rămâne un mister, motiv pentru care nici nu a existat vreun cult post-mortem al acestui erou. În schimb, a intrat în legendă ceremonia sa funerară și cerința sa testamentară, de a fi înmormântat cu brațele afară din mormânt, pentru a se vedea că nimeni, nici cel mai bogat rege, nu ia ceva cu sine în viața de dincolo. În realitate, Alexandru Macedon a beneficiat de o înmormântare cât se poate de somptuoasă și de așezarea într-un sarcofag de forma corpului uman, făcut din două straturi de aur, umplute cu miere, posibil referire tot la un cult solar. Valoarea inestimabilă a acestui sarcofag a dus probabil și la dispariția lui în cele din urmă.

Din testamentul lui Alexandru Macedon nu reiese că împăratul și-ar fi dorit să fie tratat ca o zeitate. Dimpotrivă, pe lângă indicații privind cucerirea Peninsulei Arabice, în testament sunt indicații precise privind construcția unor temple pentru zeitățile consacrate ale lumii grecești.