Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Slumdog Millionaire (2008)
Regia: Danny Boyle
Cu: Dave Patel (Jamal Malik), Anil Kapoor (prezentatorul), Freida Pinto (Latika), Irfan Khan (politistul)
Reactiile pe forumurile romanesti la anuntarea castigarii Oscarului de catre Slumdog Millionaire n-au fost departe de cele ale publicului indian, care a acuzat filmul de stricarea imaginii tarii. Din fericire, criticii americani au ceva mai multa minte, pentru ca trebuie spus din capul locului ca Slumdog Millionaire isi merita oscarurile. Ba, as spune ca anul asta au avut mana buna, de vreme ce ne-au scutit de premierea cuplului marketizat “Branjelina” si, ca sa fiu rautacios, i-au dat si lui The Curious Case of Benjamin Button oscarul pe care il merita: pentru cel mai bun machiaj.
Slumdog Millionaire nu e un film marca Bollywood, cum s-au grabit sa-l persifleze pana si cei care nu l-au vazut, ci opera regizorului care are pe blazon magistralul Trainspotting. O fi jurnalismul vandabil cand contine stereotipuri, dar sa titrezi ca “Hollywoodul a fost invins de Bollywood”, deci a confunda un film atat de bine facut cu productiile la kilogram preluate de Kanal D, e ca si cum ai compara-o in politica pe Elena Udrea cu Indira Ghandi. Doar cineva care isi imagineaza ca Taj Mahalul e umilit de Casa Poporului poate sa aiba asemenea sisteme de referinta.
Povestea unui copil al strazii care ajunge vedeta nationala concurand la Vrei sa fii miliardar, un fel de vis american in decorurile mizere ale Indiei de azi, n-are un ton dogit-moralizator. Asta chiar daca in el, vorba lui Tamango, “binili invinge”. E o poveste despre speranta si despre felurile in care frumusetea poate fi opusa degradarii.
Exista o vreme in care concursurile generale faceau furori si pe la noi. Asta pentru ca telespectorii, fara sa fie enciclopedisti, chiar aveau cultura generala si se mandreau cu asta. Era acel bagaj de cunostinte, la urma urmei destul de gratuite, care dadeau savoare intalnirii cu un roman obisnuit in tren sau oriunde era rost de o discutie. Acest strat de cunostinte felurite pe care hiperspecializatii muncitori din Occident nu-l aveau ne faceau sa ne mandrim in sinea noastra cu sistemul romanesc de invatamant, asa anacronic cum era el, si sa-i socotim pe vestici cam batuti in cap. Daca la nivel de trai nu straluceam, la cultura generala si la sport, romanul mediu isi lua revansa! (Mai cu seama fata de americani, care erau in mentalul romanesc un “competitor” capabil sa genereze fantasme mai ceva ca o victorie asupra Braziliei la fotbal.)
Daca ati lipsit din tara in ultimii 20 de ani, trebuie sa va anunt ca vremurile alea s-au cam dus. Mai poti azi, cand intelectualii cei mai periati isi pleaca spinarea in fara ratingului, sa-ti amintesti ca strungarii si electricienii faceau coada pana-n strada la libraria Sadoveanu cand se lansa o carte de Marin Preda? Cum economia fusese intoarsa de comunism la un stadiu aproape pre-monetar, a avea bani nu constituia pe-atunci idealul suprem al omului de rand. Iar cartile se vindeau in tiraje ametitoare si pentru ca muncitorul spera in sinea lui la o revansa de moral fata de lucratorul de la birou, politrucul sau seful lui, venit la oras cam odata cu el, si despre care ii placea sa-si spuna ca “o avea el mai multe diplome, da tot prost a ramas”.
Ei bine, ce ramane dupa ce dispare tipul omului care, fara sa fie cult, are cultura generala? Ramane exact acel tip de infatuare si dispret incarcat de prejudecati cu care a fost comentat la noi “un film indian”. Realist vorbind, romanul mediu a ajuns fix la acelasi nivel de incultura cu americanul de rand, dar are “in plus” prejudecatile. Ar trebui sa ne bucuram ca Bucurestiul nu are, de bine de rau, contrastele intre opulenta si sordid ale Bombayului, dar sa nu ne grabim sa strambam din nas la mizeria in care se complace o mare civilizatie a lumii, atata vreme cat ne balacim in ultimul timp intr-o forma mult mai periculoasa de mizerie, in calitate de consumatori avizi de mizerie televizata.
E la indemana sa taxezi drept mit orice seamana cu “visul american”. Pana la un punct, e chiar semn de maturitate. Dar nu cred ca ne-a folosit la ceva ca la noi miturile si ideile sunt demontate inainte de a prinde contur, pentru a incalzi cu energia lor societatea, o bucata de vreme. (Imi aduc aminte situatia hilara in care de pilda curentul “corectitudinii politice” era facut tandari si combatut oriunde te intorceai, de catre intelectuali vigilenti, care isi avertizau auditoriul cat de nociva e raspandirea unui concept… atat de exotic la noi incat trebuia insotit imediat de o nota explicativa, ca sa stim cu ce se mananca un lucru de care ni s-ar fi putut apleca, la o adica!)
Gasesc ca e o dovada de prost gust sa razi de idealismul cuiva. Ori la noi se vinde cinismul. Se “face misto” de oricine crede in ceva in numele adevarului grosolan care “trebuie spus”, uitand ca a ofensa credinta cuiva e ca si cum i-ai jigni mama. Cinismul n-a facut pe nimeni mai destept, nu stiu cum s-a nascut confuzia asta intre cinism si inteligenta. El te ajuta sa te misti pe orizontala de colo colo, dar nu te invata sa te misti si pe verticala. O astfel de inteligenta nu e mai folositoare ca prostia. Ca sa fac o comparatie cu filmul de la care am pornit, Romania e ca un concurent la Vrei sa fii miliardar caruia un prezentator marsav ii sopteste la fiecare runda matematic doar raspunsurile gresite. Si cu toate astea il ascultam cu luare aminte la fiecare runda, tocmai pentru ca ne fascineaza cinismul lui.
PS: Astazi putini mai viseaza sa-si schimbe conditia mobilandu-se interior cu diverse cunostinte mai mult sau mai putin inutile. Natiunile isi mai aduna suflul doar in tribunele stadioanelor, iar copiii viseaza, in consecinta, sa se faca fotbalisti. Iar Estul, candva sclipitor si rafinat ca Emir Kusturica in tinerete, nu mai produce decat icnete penibile ca osanaua cinematografica pe care bosniacul i-a dedicat-o lui Maradona – un magician al balonului cu un caracter deplorabil.
Victor Grigore
