Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Pentru societatea umană, puține lucruri sunt mai dăunătoare decât Hollywood-ul. E marele promotor al amăgirilor, al violenței și degradării. De peste un secol, sapă metodic la temelia civilizației în general și a celei creștine, în special, fabricând în paralel o pseudo-realitate mentală, pe care stă anti-civilizația prezentului. Dacă euro-americanii mai pot salva ce au construit generațiile anterioare, primul pas începe cu eliberarea de tirania mentală a Hollywood-ului. Și regăsirea individuală începe cu abandonarea statutului de consumator constant al producțiilor respective, măcar a celor mai recente. (Când îți pui întrebarea câți pot face asta, realizezi adâncimea gropii în care am nimerit.)
În ultimii ani, degradarea industriei de film a devenit evidentă și pentru cei mai neatenți. Nu trebuie cine știe ce finețe să observi că Oscarurile au devenit un fel de ședință de partid cu rochii și bijuterii mai spectaculoase. O paradă a degeneraților și drogaților, care țin cuvântări moralizatoare neo-marxiste celor de mii de ori mai săraci ca ei. Criteriile ideologice de acordare a premiilor au devenit rizibile și pentru cei mai apolitici spectatori. Hollywood-ul are tot atâta credibilitate cât aveau și studiourile Mosfilm în era sovietică, dar tehnologic stă incomparabil mai bine.
Pe tiparul filmelor făcute să placă tovarășilor din juriile de festival, niște românași au încercat marea cu degetul cu un film despre Colectiv. Prezentarea unei realități sumbre din țară n-a mai fost suficient, că nu mai era momentul. Dacă era ceva cu unii care nu vor să se vaccineze și ajung la ATI, unde sunt salvați de o doctoriță lesbiană de culoare, poate avea o șansă. Așa, să-l promovezi pe Vlăduț, după ce i-a apus steaua, n-are sens. Nici industria de film, nici Big Pharma nu investesc în potcoave de cai morți.
Degeaba a fremătat Tolontan în așteptarea marii lovituri, prin care industria viselor să confirme narațiunea migălită de propagandiștii din presă și servicii. Efortul lor nu s-a calificat în liga mare a propagandei. Granzii au alte priorități acum. Mai știe cineva prin ce contorsiune a minții s-a născut atunci sloganul antologic „vrem spitale, nu catedrale!”? Sau „corupția ucide”? Pentru că undeva, în stratosfera puterii, niște inși nespus de cinici au simțit potențialul emoțional al tragediei și au transformat-o în armă pentru agenda proprie – de politică internă și în revoluția culturală, pe care o au de înfăptuit.
Unii nu pot să facă nici acum diferența între drama victimelor și haloul de conotații partizane, adăugat de manipulatori. Și reacționează la fel de emoțional, ca în fața unui sacrilegiu, neînțelegând că nu ataci memoria victimelor, dacă observi manipularea. Că, dimpotrivă, cei care o întinează sunt cei care au încercat (și parțial au reușit) să profite de pe urma evenimentului. La sloganurile respective s-a ajuns pentru că a existat interesul să se dea o dimensiune politică forțată întâmplării. Îmi sunt antipatici și Ponta și Piedone, din partea mea, să fie investigați de DNA și să fie condamnați pentru corupție, dacă există probe. Dar nu văd multe țări din lume în care primarul și primul ministrul ar face închisoare că e cineva atât de inconștient să folosească material pirotehnic în spațiu închis, într-o incintă capitonată cu vată și cartoane, în timpul mandatelor lor.
Valul de ură ridicat cu aceeași ocazie împotriva Bisericii s-a bazat literalmente pe știri false. Pe zvonuri lansate pe Facebook despre lucruri pe care patriarhul le-ar fi spus sau făcut. În realitate, preoții făcuseră toate slujbele firești și sursa zvonului pare să fi fost un articol de tabloid, care cita o presupusă postare pe Facebook a unui preot obscur, care critica muzica rock. Mulți din bula activistă au rămas și azi cu ideea că patriarhul sau Biserica întreagă ar fi refuzat să le facă slujbe de înmormântare sau s-ar fi bucurat de nenorocire. Lucruri aberante și total false.
Ca să înțelegeți stilul manipulării dar și de ce pelicula n-a fost răsplătită cu oscarul, e suficient să vedeți trailerul oficial al filmului, ca și cum s-ar referi la anul 2021. Pentru că spectatorul trăiește într-un prezent continuu. Spectatorii de pe glob s-ar fi gândit imediat la pandemie, când ar fi auzit că e un film despre corupție și sistemul medical. Păi așa ceva ar fi sunat exact ca Plandemic, filmul șters de peste tot, și de pe YouTube și din Google, ca „film conspiraționist”.
Cum sună azi un membru al familiei, care întreabă „cum e posibil ca oameni, care au ieșit de acolo, să moară după 12 zile?”. Parcă ai face un film despre moartea pacienților testați pozitiv de covid, legați de pat și morți în urma ventilării mecanice. Pare conspiraționist să investighezi soarta pacienților într-un spital. Se știe, covidul ucide, nu-i ca focul.
Cum sună azi activista, care spune: „dacă nu spunem lucrurilor pe nume, suntem complici”? La fel de conspiraționist.
Dar personajul (aparent din presă), care spune: „povestea e atât de halucinantă, că mi-e teamă că o să părem nebuni”? Ei bine, între timp, unii chiar au fost internați la psihiatrie pentru că au spus lucruri nepotrivite despre Arafat. Și atâția ziriști curajoși au ajuns pe lista neagră a nefrecventabililor, pentru că au vorbit de interesele din spatele plademiei. Apropo de Arafat: între timp, persoanjul a fost reevaluat. Acum e din nou erou pentru presa bugetară, nu mai e parte din sistemul spitalicesc, care a continuat tragedia Colectiv după incendiu. Și din acest punct de vedere, filmul e deja demodat.
Dar Vlad Voiculescu, prezentat ca erou salvator, care spune adevărul? Păi tocmai ce a dezvăluit că se mințea la ministerul lui în privința numărului celor morți de covid. Dezvăluire făcută imediat după ce a fost dat afară. Între timp, în mandatul lui sau al actualei puteri „anticorupte” au mai ars alte câteva spitale – la Piatra Neamț, la Matei Balș, la Psihiatrie Craiova. Despre acelea „încă nu e momentul” să facem filme. Nici despre cei morți în tirurile pavoazate cu reclame de Arafat. Deci poți face un film despre cum mor oamenii în spital după un incendiu în club, dar nu mai e bun subiectul când mor oameni arși chiar în spitalul statului.
Cât de infecți au fost cei care au folosit tragedia, ca să se cațere în funcții, vedem dintr-un lucru foarte limpede. La șase ani după, tot n-au produs măcar o secție de tratare a arșilor într-un spital în țară, sub administrarea lor. Nu mai vorbim de „spitale” – la plural. Când au ars spitalele din subordine, răniții au fost trimiși tot în alte țări să fie tratați (unii murind acolo).
Dar mai poți să speri în 2021 că iei oscarul cu un film în care protestatarii din stradă sunt și ei un personaj colectiv!? Evident, nu, pentru că acum cei care cer demisii în stradă sunt ridiculizați tot ca nebuni conspiraționiști, „anti-știință”. Mitinguri de sute de mii de oameni – cum a fost cel de la Londra de sâmbătă – nu sunt nici măcar preluate ca știre de BBC. Sau sunt preluate doar pentru a fi persiflate de alte posturi. Furia și simțul civic al maselor nu mai e nevoie să intre în cadru în 2021. Acum se ocupă elitele, conducătorii luminați ai planetei, care nu trebuie tulburați.
Cât de ironic sună scandarea lor: „sănătate pentru toți!” – acum când zeci de mii de bolnavi cronici au fost condamnați la moarte de sistemul medical și politic, pentru că nu aveau „acea boală”.
Cât de ridicol (și ipocrit, ca de obicei) sună Cătălin Tolontan, cu privirea stinsă de mironisiță, când spune: „Și noi am avut o încredere oarbă în autorități…”. Nici asta nu dă bine să o spui în vremea pandemiei. Ultima frază pe care o rostește în trailerul filmului, merită să și-o pună pe frontispiciul ziarului, după ce statul i-a lipit pe frunte (și lui și multor altora) bancnotele de la buget pentru promovarea fricii de covid și a campaniei de vaccinare:
„În momentul în care presa ajunge să facă reverențe autorităților, autoritățile se vor purta rău cu cetățenii. ”
Victor Grigore
