Ghiduri pentru înțelegerea mai în profunzime a Marii Resetări
Andrei Ujica a facut pentru Ceauşescu ce-a făcut Chaplin pentru Hitler în Dictatorul. L-a scos din politică şi l-a adus în lumea artei. Milioanele de victime şi-au luat revanşa şi s-au vindecat de frică, privindu-l pe adorabilul Charlot cum arată în văzul lumii ridicolul şi absurdul.
Totuşi, o diferenţă majoră: înainte de 1989 filmul Dictatorul nu a putut fi văzut în România. Asemănarea deranja. În schimb mai tot conţinutul Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu a fost făcut cu intenţia de a fi arătat maselor în scop propagandistic, e creat de regim spre a fi arătat, chiar dacă fragmente lungi au căzut iute la montaj sub foarfecele grijuliilor cenzori.
Ne aflăm exact în situaţia blestematelor dosare de la CNSAS. Chiar dacă ni s-ar deschide accesul şi la cele semnificative, tot nu am putea găsi înăuntru decât istoria scrisă de câte un securist grijuliu să îşi impresioneze şeful. Chiar presupunând că am nimeri pe cel mai conştiincios, documentat şi scrupulos dintre delatori şi torţionari, istoria rezultată nu ar fi întru totul a noastră, ci a lor.
Spre deosebire de un dosar de la CNSAS, filmul lui Andrei Ujică nu e nici sordid nici înecat de malefic. Dimpotrivă, are momente de un haz nebun, selecţia e genială. Pune, în fine, problema responsabilităţii celor ce au acceptat să joace într-o farsă sinistră, minţind fără încetare şi minţindu-se pe sine. E ca o colecţie de bancuri politice, acele bancuri care ne bucurau atât de mult, căci la epopeea lui Bulă trudea întreg folclorul nostru naţional, care renunţase să mai producă balade de haiducie. E grozav dacă putem reînvia spiritul bancurilor, pentru descrierea epocii, dar ce istorie se poate face numai din bancuri?
Deşi filma în 1940, înainte de deschiderea porţilor de la Auschwitz, chiar înainte ca America (ţara sa de adopţie) să intre în război, Chaplin nu a scos din comedia lui drama victimelor. În filmul lui Andrei Ujică, filmat de operatorii propagandei de la Sahia sau TVR, victimele sunt un detaliu nesemnificativ. Fără comparaţia cu generaţia politică interbelică, “geniul Carpaţilor” pare un produs natural al locului, “dintre noi şi pentru noi”. Ştergându-i pe cei de la Sighet, Canal sau din decembrie ’89, comunismul e ceva de care poţi râde copios. Poate e mai bine să ne despărţim de trecut râzând, cum spunea Marx sau poate râsul e cea mai bună armă împotriva ticăloşilor, cum zicea Caragiale.
Totuşi am sentimentul că “Nea Nicu” ne trage încă o dată pe sfoară, ieşind din istorie printr-o ghiduşie, pe o uşă lăturalnică. Andrei Ujică vine dintr-o ţară occidentală, acolo verdictul asupra totalitarismului e irevocabil. Acolo orice fragment dintr-un film de propagandă e însoţit de avertismente şi precizări cu privire la aspectele pe care fragmentul nu le arată voit. La noi nimic nu e tranşat. Sunt puţine şanse ca o comedie despre nazism să aibă în sală mulţi skin-heads în Occident, la noi e cât se poate de probabil să fie luată drept istorie oficială de exponenţii noii generaţii a “marxismului cool”, cu şepci Mao şi tricouri Che.
Am avut această strângere de inimă cu privire la acest documentar realizat “cu materialul clientului” încă de când am văzut cu cât entuziasm e primit de presa noastră cea ticăloşită. Nu că asta ar fi vina lui Ujică, dar prea nu i-a deranjat deloc. Şi iată ca am descoperit acelaşi punct de vedere şi reacţie de uşoară crispare la Andrei Pleşu (asta e, marile minţi, n-au cum să nu se întâlnească). În Adevărul, Andrei Pleşu vorbeşte exact despre cei şi cele ce nu au încăput în Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu:
Eu ţin minte, de pildă, nişte catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decât şantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decât câteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vânătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului şi de la Braşov, puşcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma şi multe altele, de acelaşi fel, dar în film n-am văzut decât mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi şi spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curând ridicolă decât criminală.
În “contemporaneitatea” acestui documentar (dacă pot spune aşa), se întâmplă şi un fenomen contrar, pe care îl consider infinit mai periculos. Pe National Geographic şi Discovery sunt difuzate documentare despre al doilea război mondial care cuprind pasaje de realitate virtuală. Momentan, publicul e avertizat pentru câteva secunde înainte de începerea filmului că va vedea şi secvenţe construite pe calculator. Cum ar veni, noi scoatem personaje, le condamnăm a doua oară la moarte, ei adaugă. Pe cele două canale Hitler apare copios în scene în care nu a fost filmat în realitate niciodată. Dă mâna cu personaje despre care ştim doar din surse scrise că l-au întâlnit. Deţinuţii din lagăre apar şi ei în secvenţe lungi şi impresionante. Vorbitori la mitinguri de la care nu sunt decât câteva fotograme de ansamblu sunt animaţi pentru a fi arătaţi vorbind din prim-plan. Şi nu e vorba de desene animate ci de secvenţe video convingătoare. Încă puţin progres tehnic şi imaginile respective vor fi imposibil de deosebit de o filmare autentică.
Pentru moment, aceste “reconstituiri” au rămas într-o zonă benignă. De pildă, pe Churchill l-am putut vedea trăgând la măsea, lucru atestat de istorici, dar pe care mă îndoiesc că l-ar fi făcut în faţa camerelor. Prin CGI (Computer Generated Images) s-a putut. Rămâne întrebarea cât de morală e această istorie video fabricată şi cine va demarca linia între scopul educativ şi un potenţial scop ideologic al unei astfel de creaţii?
Victor Grigore
