evadare.ro

Un exemplu de cum se distruge învățământul și prin el societatea

Katharine Birbalsingh e o profesoară din Marea Britanie, cu origini indiene. Nu doar că aparținea unei minorități, dar avea și convingeri marxiste, ceea ce o aduceau aproape de portretul ideal al pedagogului de școală nouă. Asta până în 2010, când a ținut un discurs la o conferință a Partidului Conservator, întâmpinat cu aplauze și entuziasm. Atunci spunea că elevii de culoare sunt împinși să aibă performanțe proaste de programa gândită de albi cu pretenția că e mai „inclusivă”.

În locul disciplinelor de bază – limba națională (engleza, în cazul lor), matematică, istorie și literatură clasică  – despre care se consideră că sunt prea grele pentru elevul minoritar sau sărac, sunt predate surogate, materii alternative lejere. În locul materiilor consacrate, sunt încurajate jocurile la clasă, interactivitatea, literatura exotică din Caraibe. La ora de franceză se aduc filmări cu rapperi de culoare din Franța, ca să fie mai aproape de gustul elevilor negri din Anglia.

Ea spune că aceste practici îi dezavantajează, de fapt, pe termen lung. Că inclusiv revoluționarii ca Mandela (putem adăuga pe oricine, de la Lenin, la Troțki, la Che Guevara) aveau o pregătire clasică. Dacă ai aceste baze, ale marii culturi, poți studia și literaturile exotice sau post-moderne.

Cum și România e transformată galopant într-o societate de tip multicultural, cu un învățământ „modernizat”, putem lua aminte la aceste eșecuri remarcate chiar de cei care într-o vreme le-au susținut. De foarte mult timp, și la noi se aplică un așa zis sistem centrat pe elev și de actualizarea a programei după preocupări de ultimă oră.

După discursul de la partid din 2010, profesoara a întâmpinat un val de ostilitate din partea colegilor progresiști, care a forțat-o practic să renunțe la învățământul de stat, după cum povestește într-un interviu pentru BBC din 2017. Încă de pe vremea discursului din 2010, atmosfera era atât de încărcată ideologic, încât își amintește că a primit sute de e-mail-uri, care îi spuneau lucruri de genul: „slavă Domnului că a spus cineva asta! dar nu vreau să mi se divulge identitatea” – pentru că profesorii se temeau să nu fie etichetați ca rasiști. Și de la adversari a primit multe mesaje ostile, inclusiv amenințări cu moartea.

Ea mai spune că a fost foarte naivă atunci, să creadă că sunt lucruri necunoscute în eșaloanele de decizie. Că va fi suficient doar să le spună cineva în public, și se vor lua măsuri să se repare. O altă iluzie general acceptată era că problema învățământului e subfinanțarea, nu concepția de ansamblu. Și că lucrurile s-ar rezolva dacă școlile ar primi mai mulți bani de la buget. Nici Partidul Conservator nu a făcut ceva concret pentru a inversa acest curs, în afară de a se arăta preocupat de fenomen în campaniile electorale.

Între timp, Katharine Birbalsingh și-a fondat propria școală privată, unde încearcă să ofere o alternativă mai aproape de vechiul model.

Au trecut peste 12 ani de la acel discurs, iar lucrurile au evoluat din rău în mai rău. (Era mult înainte de fenomenul BLM și așa zisa cultură „woke”, de identificare și stârpire a „privilegiilor”). Așa arată o societate capturată, asupra căreia se aplică un plan de inginerie socială.

Profesoara își amintea că un elev i-a spus agramat ceva de genul „eu sunt probleme cu capul”. Elevii sunt îndoctrinați să recurgă la scuze, să se justifice pentru a refuza disciplina. Ei acuză colonialismul, rasismul sau boli imaginare, ca să scape cu lecția neînvățată.

Standardele au fost reduse deliberat ca să îi prostească. Iar elevii știu asta, spune profesoara. „Când le dau un test vechi, mă roagă să le dau unul mai recent, pentru că știu că va fi mai ușor”.

Nu li se permite să știe la ce nivel sunt față de alții. (În lumea anglo-americană, învățământul privat e mult mai bine cotat decât cel de stat, care e practic doar alternativa pentru săraci.) Ideea auto-notării sau a calificativelor a fost prompt experimentată și la noi, în ideea că astfel nu se vor mai răni sensibilități și nu se vor mai crea ierarhii.

Profesorilor li se spune că sunt rasiști, dacă îi disciplinează pe elevii de culoare. Puștii, care sunt astfel încurajați de sistem, devin modele de comportament pentru ceilalți, care altfel ar fi fost cuminți. Pentru că par mai puternici, iar profesorii neputincioși. Fenomenul nu rămâne la nivelul unei minorități, ci se extinde în întreaga școală, care e adusă la cel mai mic numitor comun. Elevii sunt demotivați, contează mai mult să nu li se ofenseze sentimentele.

Profesoara constată că muzica rap, cultura populară printre tineri susțin același program. La fel ca manelele de la noi, hip-hop-ul cu care cresc mai ales tinerii de culoare din Anglia vinde ideea că banii se pot câștiga ușor, cu violență și „combinații”, din proxenetism. Versurile sunt ades vulgare, misogine. În mod înșelător sunt prezentate tinerilor cu origini africane ca fiind însăși cultura negrilor. Ei ajung să privească literatura clasică, pe Shakespeare, ca pe ceva nu doar dificil, plictisitor, dar și fundamental străin: cultura albilor. Iar progresiștii le întăresc această idee, prin adaptarea programei astfel încât să conțină cât mai puțin din ceva ce se presupune că le-ar fi prea dificil să învețe. Se obține astfel o societate ghetoizată, care are tot mai puțin punți comune și se înstrăinează până la ostilitate. Deci efectul final e chiar contrar celui pretins inițial.

Victor Grigore

evadare.ro
January 8th, 2023
Mai multe despre: Externe

Scriu mult mai des pe Facebook: Reacțiunea.
#Facebook | #război | #pandemie | #economie | #globalism | #Spengler | #presa | #demografie | #comunism | #marea resetare | #nationalism | #cărți | #transumanism | #filme documentare | #politică | #geopolitică | #spiritualitate | #muzica | contact