Fed a pus în funcțiune aspiratorul de bani
Operațiunea Corona a fost precedată în toamna lui 2019 de un fenomen economic, care se repetă, dar în oglindă zilele acestea. L-am descris în primăvara lui 2020 ca „amanetul băncilor”. Mari instituții financiare, care dețin titluri de stat, obligațiuni sau alte hârtii purtătoare de valoare, le pun gaj pentru a obține lichidități pe termen scurt (cel mai frecvent, o zi) fără a „strica” acele investiții pe termen lung, vânzându-le (Ca și cum ai avea un depozit la termen în bancă și te-ai împrumuta de pe cardul de credit, ca să iei pâine.). Plătesc pentru asta o dobândă infimă. Înainte de Event 201 și Covid, acea dobândă a explodat, determinând banca centrală americană să intervină.
Ce semnala acel vârf de dobândă? Mai multe lucruri. Că economia reală, în care erau parcate investițiile pe termen lung, nu mai găsea loc de creștere. Că unii speculatori erau în disperată criză de bani, pentru care erau dispuși să plătească. Că alții erau îngrijorați că riscul de faliment al altora e prea mare, că investițiile lor sunt proaste. În consecință, se retrăgeau din zona de risc a acordării de împrumuturi, spre zona cu câștig infim, dar în siguranță, a titlurilor de stat ale SUA. Pentru că obligațiunile unui stat „prea mare să dea faliment” constituie cel mai valoros tip de hartie aducătoare de dobândă, ele deveneau cel mai licitat activ de pe piața financiară. În vremuri de neîncredere în promisiunile altor emițători (mai ales privați) de obligațiuni similare, acestea devin gajul cel mai râvnit sau chiar singurul acceptat la acel „amanet” pentru rechini. De unde creșterea de dobândă.
Acum se petrece fenomenul invers, încă mai greu de înțeles. Băncile au prea mulți bani în depozite, pe care din nou se tem să îi investească, pentru că nu există suficiente investiții viabile. Nu sunt destui cei care să ia credite sau să vrea să ia și să aibă și garanții sau perspective credibile. Din nou, semnalele din economia reală, pe care le au aceste instituții, sunt cu totul altceva decât triumfalismul politicienilor. Acesta e momentul în care banca centrală a SUA intervine cu un fel de aspirator de bani. Face operațiunea inversă celei descrise în prima parte – oferă titlurile de stat și absoarbe dolari (ca și cum ar fi ea însăși clienta amanetului, presată să aibă lichidități.)
Ce ar putea urma? Biflația. Deși pentru noi, oamenii mici, prețurile au luat-o razna și inflația e un fenomen palpabil, pe buzele tuturor, la nivel macro, lucrurile arată altfel. Gândiți-vă doar că în stratosfera lumii financiare dobânzile sunt aproape zero și cea mai căutată garanție e o obligațiune denominată în dolari, aducătoare de dobândă infimă. Creditorii ar trebui să fie tare naivi să își riște avuția sau să o țină parcată în ceva care s-ar devaloriza vertiginos. Și nu sunt.
Asta nu înseamnă că lucrurile necesare traiului nu vor continua să se scumpească în lumea noastră, a oamenilor mărunți. Dar pentru bogații lumii spargerea unor bule, falimentul unor companii, scăderea prețului unor active și acțiuni e ceva palpabil la orizont. Altfel spus, pentru acele părți ale economiei urmează deflația, ieftinirea.
