După Basel 3 am putea să aflăm dacă mai avem aurul de la Londra

La Basel, în Elveția, există un club discret, cunoscut ca banca centrală a tuturor băncilor centrale. (Care pe vremuri se numeau „bănci naționale”.) Urmare a crizei din 2007 (care se va prelugi în actuala criză), Banca Reglementelor Internaționale a conceput o serie de acorduri. Scopul lor declarat e să reducă riscul unui colaps al sistemului bancar prin contagiune de la o bancă la alta. Acordurile sunt apoi negociate și adoptate (executate) de diverse țări și blocuri geopolitice.

Al treilea dintre aceste acorduri urmează să intre în vigoare la sfârșitul lui iunie 2021 pentru Europa, la sfârșitul anului pentru Marea Britanie și într-un interval similar pentru SUA. Ca să nu dramatizăm mai mult decât e cazul, să spunem că acordul a fost deja implementat de țări cum ar fi  Rusia și China, fără evenimente notabile. Dar adevăratul punct de interes e când va ajunge la economiile mai adânc implicate în sistemul speculativ. Întrucât are referiri foarte importante legate de piața aurului, de mare interes sunt cele două burse ale aurului – de la Londra (cea mai mare) și cea americană.

Există două tipuri de titluri de deținere a aurului. Cele „alocate” se referă la cantități aflate fizic într-un seif, care au un singur proprietar cert. Cele „nealocate” sunt instrumente speculative, promisiuni de deținere a respectivei cantități. Care pot fi și „reipotecate”, adică ajung să aibă mai mulți proprietari simultan. Aceste titluri funcționează pe un principiu asemănător rezervelor fracționare din bănci. Adică, întruct puțini „proprietari” cer să își retragă simultan cantitate de pe hârtie în formatul fizic al lingourilor, e suficientă doar o cantitate mică de metal, pe care emițătorii titlurilor să o aibă la dispoziție.

O supoziție vehiculată despre aurul trimis de BNR la Londra „ca să nu-l fure Dragnea” e că acesta a intrat în acest circuit al reipotecării prin instrumente derivate. Presupunerea nu poate fi dovedită deocamdată, întrucât nu putem afla ce conțin înțelegerile respective. Cert e că Isărescu și politicienii s-au dat de ceasul morții să nu respecte nici măcar cererea Parlamentului de repatriere a aurului. Acum că „necorupții” se află de ani „buni” la putere, scuza că e pus la păstrare de frica deținutului Dragnea a devenit absurdă, dar a fost acceptată de public.

Noul acord Basel III obligă băncile să scadă cota așa zisului „aur de hârtie” pe care îl au în scriptele lor. Dacă va fi adoptat cu toată rigoarea și nu se vor găsi portițe de exceptare, bursele aurului de hârtie își pierd rostul. Speculatorii în metal prețios văd în acest eveniment o iminentă creștere a prețului aurului, în scenariul în care deținătorii de titluri în aur nealocat vor dori să treacă la forma „alocată” a contractului. Adică să dețină aur fizic.

Altă interpretare e că acordul marchează o nouă etapă spre stabilizarea monetară. Unii văd chiar perspectiva revenirii la un etalon aur, sub auspicii chineze sau ale unei viitoare monede globale. Dar nu vă bucurați, sistemul bancar rămâne tot fracționar sub un etalon aur (pretins sau real), deci nu dispare privilegiul unora de a produce valoare din nimic și a încasa dobândă în contul ei. Rigoarea mai mare în scriptele băncilor înseamnă doar austeritate, scăderea creditării, poate chiar o deflație orchestrată după modelul crizelor de la raft sub pretextul sincopelor în lanțurile de producție. Iar ipoteticul etalon aur impus unei lumi supra-îndatorate e o soluție de vis pentru creditori.