Semnul bizar al Papei în legătură cu Ucraina

Viktor Ianukovici a fost ales președinte al Ucrainei în 2010, învingând-o cu 49% la 45% pe Iulia Timoșenko. Ambii fuseseră prim miniștri anteriori și aveau o lungă carieră politică în spate. Pentru el votase covârșitor jumătatea estică, rusofonă, a țării, iar pentru ea, jumătatea vestică, ucrainofonă. Lucru ciudat pentru că atunci când se lansase în politică frumoasa blondă cu codițe împletite nu vorbea limba țării, ci rusa, convertindu-se ulterior la naționalism.

În anii tulburi de după toamna lui 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică, s-au făcut averi colosale din privatizarea și acapararea avutului fostului stat comunist. (Care fusese țara cea mai mare de pe glob cu trei decenii în urmă.) Fenomenul oligarhilor a luat amploare atât în Rusia cât și în Ucraina, la o scară inimaginabilă pentru noi. Puțină lume și-l mai amintește pe un anume Pavlo Lazarenko, prim ministru în Ucraina pe vremea lui Ciorbea. Națiunile Unite îl acuză că a furat 200 de milioane de dolari, că a fost implicat în extorcări de fonduri de la alți magnați. A fost condamnat de mai multe ori de tribunale federale din SUA pentru spălare de bani și fraude. Justiția americană i-a confiscat și vila de peste 6 milioane de dolari din California.

Pavlo Lazarenko a fost primul protector al Iuliei Timoșenko, care i-a dat acces la butoanele țării în domeniul energiei. The Guardian nota în 2004 că blonda ajunsese unul din oligarhii cei mai bogați din țară și că avea sub control 20% din PIB-ul Ucrainei. Pe atunci relațiile „prințesei gazului” erau foarte strânse cu firmele rușilor. Deci nu era foarte clar de ce parte va juca nepoata lui Abram Kapitelman, rabin și erou al războiului anti-hitlerist purtat de sovietici cu fostul lor aliat din august 1939.

Carismatică, plină de energie, Yulia a devenit din oligarh un star politic popular. Dar justiția ucraineană decide să îi frângă aripile și ambițiile la un an după ce a pierdut acele alegeri contra lui Ianukovici. Din 2011, se dezlănțuie împotriva ei o serie de procese de corupție pe diverse teme, punctate de lungi perioade de arest preventiv și condamnări grele.

Uniunea Europeană reacționează cu totul diferit decât în cazul altui premier condamnat, Adrian Năstase. Nu încurajează „eforturile Ucrainei de luptă împotriva corupției”, dimpotrivă, condamnă folosirea „justiției selective, motivate politic”. Unde era adevărul, e foarte greu de spus. Printre cele mai dure acuze era că Timoșenko își abuzase funcția pentru a obliga subordonații să semneze contracte de furnizare de gaz cu Gazprom, despre care instanța considera că a păgubit țara.

negocierea cu UE

Cu principala rivală în închisoare, președintele în funcție, Viktor Ianukovici, se concentrează pe tăierea nodului gordian al alegerii între Est și Vest. În comparație cu succesorii săi, propulsați de revoluțiile colorate, care s-au pronunțat fără echivoc pentru Europa, Ianukovici a rămas cu imaginea de „omul rușilor”. A fost cel care a vrut să dea limbii ruse statutul de limbă de stat și, într-un final a fugit în Rusia, alungat de o lovitură de stat. Totuși, în 2013, Ianukovici a dat toate semnalele că e pregătit să opteze pentru Occident, ceea ce în ochii rușilor l-a făcut să pară un trădător.

Țara era falită, cocoșată de datorii, pe care nu le putea plăti, iar Uniunea Europeană a prins-o la strâmtoare pentru a negocia dur. În decembrie 2013 urma să aibă loc Summitul de la Vilnius (Lituania), în cadrul căruia UE îi cerea Ucrainei să se decidă și să semneze cererea de aderare. (Pe care Zelenski a semnat-o din picioare la o măsuță în timpul războiului, zilele astea.) Cu două săptămâni înainte de summit, partea ucraineană a dat înapoi și a anunțat că nu mai semnează. Care erau motivele?

Uniunea Europeană cerea reforme structurale dure, o austeritate pe care românii au cunoscut-o deplin în tranziție. Acordul de Asociere la UE cerea renunțarea la protejarea prin taxe vamale a industriei și agriculturii ucrainene, cerea deschiderea piețelor capitalului străin, adoptarea standardelor UE. Și probabil multe alte cedări de suveranitate. În plus, Ucraina avea ca principal partener comercial Rusia și integrarea în piața comună europeană însemna pierderea pieței rusești, care ar fi impus cu totul alte condiții comerciale. Alegerea era grea. Practic, politicienilor de la Kiev, UE le dădea ultimatum să se decidă până la summit și să se pregătească pentru o terapie de șoc, care însemna sacrificii și „reforme” impopulare pe termen scurt, în speranța unor roade pe termen lung.

E posibil să fi fost alegerea oligarhilor locali sau mâna Moscovei amenințătoare. Dar să reținem acest aspect, care contrazice istoria rescrisă ulterior: Iușcenko era dispus să treacă în barca UE, dar pur și simplu nu a acceptat termenii acordului propus. Nimic mai mult. Retrospectiv privind, știm ce consecințe au avut pentru România tratatele de aderare semnate cu entuziasm și fără negociere, soldate cu cedarea suveranității, a monopolurilor din energie, dezindustrializare și transformarea în piață de desfacere.

Imediat după anunțarea deciziei, în ultima săptămână de toamnă a lui 2013, s-a declanșat a doua revoluție colorată. Marele protest din piața Maidan s-a prelungit și a fost soldat cu multe victime, în circumstanțe disputate. În timpul protestului, Ianukovici semnează un acord de asistență la Moscova, prin care obține de la Putin banii pe care nu-i făcuse rost de la Bruxelles.

O altă consecință a fost că în Crimeea au avut loc demonstrații pro și contra Maidan, de asemenea soldate cu violențe. Armata Rusiei a intrat în Ucraina în februarie 2014, de partea minorității ruse, majoritară în regiune. În 16 martie 2014 s-a ținut un referendum (contestat de ucraineni), prin care rușii din Crimeea au votat covârșitor alipirea la Federația Rusă, lucru care s-a întâmplat de facto prin prezența militară.

porumbeii păcii

În ianuarie 2014, Papa Francisc decide să se implice public în conflictul civil din Ucraina, care deja producea victime. Încă din 1596, Vaticanul a creat Biserica Greco-Catolică, „unită cu Roma”, ca modalitate abilă de a-i atrage sub patronajul său pe ortodocșii din spațiul Imperiului Austro-Ungar, cum erau și românii transilvăneni și o parte din ucraineni. Pe lângă aceștia, există și ucraineni catolici, în special în provinciile care au aparținut altă dată Poloniei, Lituaniei sau Ungariei.

În prezent, dintre creștinii din Ucraina (82%), cei mai mulți sunt ortodocși, dar aproape 9% sunt greco-catolici și 2% catolici.

Un fenomen straniu s-a petrecut în ianuarie 2014, când Papa a adus la balconul său doi copii, un băiat și o fată, și a îndemnat la sfârșitul violențelor din Ucraina. Mulțimea a aclamat momentul anunțat anterior și s-au văzut mai multe steaguri ucrainene fluturând. Cei doi copii au fost îndemnați să elibereze fiecare câte un porumbel alb.

Dar, stupoare, imediat ce au fost eliberați, ambii porumbei au fost atacați de o cioară și de un pescăruș și nu se știe dacă au supraviețuit. Atât mulțimea cât și cei doi copii au fost șocați.

Semnul s-a dovedit de rău augur pentru că doar o lună mai târziu Ucraina era destrămată teritorial și invadată. Dar în perspectiva războiului din 2022, ne putem întreba dacă semnul nu ne spune chiar mai mult. Să fie păsările simboluri ale unor țări sau imperii? Două puteri cu aparență „albă” și „neagră”, dar agresive? Dar care ar fi a doua victimă atacată, simbolizată de al doilea porumbel?

Foto: Gregorio Borgia, AP, via National Geographic, care ne spune că acestea sunt doar superstiții. Și că păsările ar fi atacat porumbeii „doar pentru că erau albi” și nu sunt obișnuiți să vadă porumbei fără culoare în oraș.