O scenă cât o țară

Eram pe un deal în acest peisaj mirific și am asistat la o scenă audio emblematică pentru situația țării. N-am o înregistrare, deci va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Undeva, în valea din dreapta, sau pe versantul opus trebuie să fi fost o stână sau o turmă în trecere. Părea foarte aproape, dincolo de pomi, dar putea fi și mai departe, ajutată de acustica locului. După cum lătrau câinii și hăulea ciobanul, un urs sau lup dădea atacul sau târcoale mai de departe.

În valea din stânga, era un stadion fără tribune, în care juca în nu știu ce divizie Sita Buzăului. Așa că auzeam stereo confruntarea de pe cele două terenuri, ca Ilie Dobre. Ciobanul se apăra în careu cu toată echipa de câini, mai înjura „boala”, ba bătea cu bâta în pomi și hăulea. Deși suna disperat, am presupus că asta era existența lui din fiecare seară.

Dincolo n-aveau o galerie, dar din când în când se auzeau urale la vreo ratare sau goluri. A durat cam o oră sincronul între cele două văi, pasionante în felul lor. Și mă gândeam că e exact imaginea de ansamblu a țării, din care scapă cine poate, în timp ce lumea e captivată de spectacolul fotbalistic, filme sau scandaluri. (Buzoienii măcar erau calificați, nu vedeau meciul la televizor.)

Într-un sat normal, flăcăii ăia de pe tăpșanul de lângă râu, cu pretenție de stadion, ar fi lăsat baltă meciul. S-ar fi organizat cu arme sau unelte din ogradă și ar fi sărit în ajutorul păstorului, să rezolve întâi pericolul vital. După care își puteau vedea și de distracții, întorși cu blana ursului pe băț.

În societăți mai complexe, nu mai era nevoie de mobilizare spontană. Că ar avea instituții pentru care cotizează, și care i-ar apăra de la sine. Ar preveni înmuțirea necontrolată a sălbăticiunilor periculoase pentru om, prin vânătoare, ar interveni să apere activitățile productive – creșterea animalelor domestice, turismul. Nici n-ar trebui să explici lucrurile astea.

O societate avansată e la fel de disfuncțională dacă ciobanii nu sunt în siguranță pe pășuni sau dacă femeile nu sunt în siguranță în parcuri. Dar unii nu par să vadă echivalența asta. Li se pare normal ca unii să se descurce, să-și schimbe traseul, ocupațiile sau să-și asume riscul. Cumva, siguranța ar trebui să fie, în mintea lor, doar un serviciu public pentru unde sunt betoane și blocuri. (Aparent, nici măcar pe asfalt, că cică de ce a făcut omul șosele prin păduri, în loc să le ocolească.)

Să fim înțeleși: activiștii pentru retrocedarea pădurilor urșilor (cu tot cu satele, stațiunile și orașele construite pe locul foștilor codri sălbatici) nu sunt iubitori de animale. Altfel le-ar păsa de câini, oi, vaci, găini, mâncate, mutilate de fiarele pădurii. Sunt doar mizantropi. Unii sunt animați de o bizară ideologie pseudo-ecologistă, în care natura e venerată ca substitut pentru religia creștină. În care omul e considerat un animal dăunător planetei, care are drepturi, dar nu neapărat peste drepturile altor animale.

Ei bine, societatea noastră a fost capturată la vârf de acest gen de sectari mizantropi. Ea are tot aparatul necesar să se apere în mod organizat, la fel cum și țările Europei s-ar putea apăra să nu fie absorbite de lumea a treia, dar sunt ținute ideologic să predea armele.

Pentru cei veniți să vadă acel meci cu miză de două parale, societatea e perfect organizată. Le asigură toată infrastructura să vină cu mașinile la teren, au arbitri, federație, chiar și sponsori. Pentru supraviețuirea ciobanului, nu investește cât în societatea spectacolului.

Ba mai mult, toată complexitatea ei se poate pune în mișcare să-l pedepsească dacă se apără pe cont propriu cu o armă de foc sau chiar cu un topor într-o situație de viață și de moarte. Avansul unei societăți, care permite luxul relaxării, devine un impediment pentru supraviețuirea lui în sânul naturii.

(va urma)