Ciocu mic, că-i narațiune rusă!

Motto: „Sigur că oamenii nu vor război. Nici în Rusia, nici în Anglia, America sau Germania. Liderii acelor țări decid politica și e simplu să tragă după ei populația, indiferent că e democrație parlamentară, dictatură fascistă sau comunistă”.

– „E o diferență. Într-o democrație oamenii au o voce, un cuvânt de spus prin cei aleși să îi reprezinte. În SUA, Congresul trebuie convins să declare război.”

–  „Da, toate bune și frumoase. Dar cu o voce sau fără, oamenii tot sunt aduși pe calea hotărâtă de sus. Iar asta e simplu. Tot ce ai de făcut e să le spui că sunt atacați și să denunți pacifiștii pentru lipsa lor de patriotism, că expun țara unui pericol. Funcționează în orice țară.” (Povestea acestui citat o aflați mai jos.)

La o postare despre cum se împrumută România pe 45 de ani peste 16 miliarde de euro ca să se înarmeze, am primit un comentariu dojenitor. Căruia am promis că îi răspund pe larg. Nu eram acuzat de vreun fake news, cifrele fiind din presa mare. Nemulțumitul îmi dădea voie să discut oportunitatea cheltuielilor, achizițiile, chiar și ideea că era de preferat să fie încurajată industria autohtonă de profil. Dar fusese deranjat de o propoziție spusă în treacăt, pe jumătate în glumă – că ieșeam mai ieftin dacă ne înțelegeam cu rușii să nu ne mai batem.

Zicea că abia asta e propagandă rusă și e nevoit să mă pună pe o listă cu suspecți, până se lămurește dacă a fost derapaj sau putinism cu premeditare. În fine, mai preciza că „argumentul mai bine diplomație decât înarmare e deja rusesc”. Pentru că diplomația nu e un cuvânt magic, ci are putere doar dacă se bazează pe forță economică, militară și politică reală. Harașo… îîî, pardon, mă scuzați…. Bine, am înțeles. Să vedem cum răspundem.

Aș fi putut să mă limitez la un răspuns pragmatic. Să observăm că o țară mai mică economic și militar, ca Ungaria lui Viktor Orban, e mai la adăpost decât noi prin echilibristica diplomatică. Mai precis, prin autonomia mai mare, pe care și-a luat-o față de „protectorii” din UE și Statele Unite, păstrând relații decente, chiar cordiale cu Rusia și China, față de care nu s-a postat în profesor sever de conduită. Probabilitatea ca Ungaria să fie atacată de Rusia e infimă, în tot cazul mai mică decât pentru România. Deci putem zice că diferența de cheltuieli pentru înarmare i-a rămas pentru alte proiecte. Cum ar fi programul de încurajare a natalității. Marjă de profit (față de noi) realizată exclusiv din talent diplomatic.

Aș fi putut să rămân tot în aria asta prudent – pragmatică. Și să mă întreb: cât de mult ar trebui să te înarmezi, ca să intimidezi o putere nucleară, cu teritoriul cel mai mare, lățit pe două continente? Pentru că asta ar fi logica negocierii de pe poziții de forță, în care apelezi la diplomație abia după ce ești de la egal la egal militar.

Să zicem că obiectivul ar fi doar descurajarea: te înarmezi nu să poți bate vecinul mai mare, dar îndeajuns să realizeze că ar fi prea costisitor să te atace, față de ce ar putea câștiga. În acest caz, dacă înarmarea îți produce o îndatorare, care te bagă în faliment, periclitezi celălalt pilon – economicul. Degeaba ești înarmat până în dinți, dacă te dezindustrializezi și bruma de economie gâfâie să achite dobânzile la împrumuturi. Atunci iarăși diplomația nu-ți mai servește, cum ne-a explicat criticul de mai sus.

ce nu se poate spune

Dar vreau să duc mult mai departe discuția, într-o zonă aproape filosofică a limitelor libertății. Sunt un adept al unei perspective rezonabile asupra statului, care ar trebui să aibă ordine internă, capacitate de apărare, o industrie de armament, care să nu-l facă să depindă de furnizori îndepărtați în momente de criză. Îmi doresc pacea, dar nu cer să ne dezarmăm, să nu mai cheltuim pentru înzestrare. Nici măcar acel buget de 16 miliarde în câțiva ani n-ar fi inacceptabil, dacă ar fi judicios investit.

Totuși sunt de părere că o societate relaxată ar trebui să accepte cu îngăduință și opiniile pacifiștilor cei mai utopici. Generația hippie din San Fancisco anilor 60-70 nu poate fi suspectată în bloc de propagandă sovietică. Criticile lor visătoare poate erau nepractice, dar nu lipsite de sens. Și societatea americană a progresat asimilându-i mesajul. (Fără a se dezarma între timp, ci dimpotrivă.) Cu atât mai mult, găsesc neproblematice opiniile care ar cere reduceri de la bugetul armatei pentru alte priorități, din educație, sănătate, agricultură, protecție socială…

Observați că asemenea păreri sunt descurajate și privite cu suspiciune, în timp ce lumea vestică tolerează, ba chiar ocrotește concepții vădit nocive. Cum sunt cele care duc la scăderea natalității, la subminarea familiei, la mutilarea genitală a unor copii fără discernământ deplin format. Sunt acceptate lobby-ul pentru legalizarea drogurilor „recreaționale”, comerțul cu pastile opioide deseori letale, care dau dependență, cu alcool, tutun, reclama la mâncăruri dovedite dăunătoare. Dacă un radical ecologist susține că trebuie să nu mai facem copii să salvăm planeta, nimeni nu suspectează că e plătit de o putere ostilă să ne depopuleze. Oricât de naiv ar fi pacifismul, nu văd să aibă potențialul nociv al nihilismului, care pledează pentru dispariție.

Există o situație aparte când acest gen de voci sunt reduse la tăcere ca defetiste: atunci când te afli deja în război și intervin legi marțiale, o organizare de alt tip a societății. Oficial, România de acum nu se află în stare de război, decât dacă s-a declanșat deja fără înștiințarea cetățenilor ei. Căci restricțiile există deja prin blocada unor publicații rusești (care oricum nu erau urmărite de români) și prin impunerea acestei blocade mentale neoficiale, de a nu rosti nimic ce ar putea fi suspectat că e „narațiune rusă” sau favorabil Rusiei.

auto-cenzura pavloviană

Sintagma începe să intre în rândul formulelor magice, inventate pentru a limita drastic aria libertății de exprimare și de gândire. Genul de cuvânt-parolă, pe care când îl auzi trebuie să-ți ții gura, ca să nu fii pocnit.

Criticul meu spunea că diplomația nu e ceva magic, să-ți dea puteri asupra altor țări, dacă n-ai argumente contondente în rezervă. Eu văd că „narațiune rusă” – e o formulă magică, prin care alte țări, occidentale, câștigă putere asupra societății românești, pe care o îngrădesc în țarcul unor decizii favorabile lor, nu neapărat populare între români.

Ea se adaugă altor formule foarte puternice ale corectitudinii politice, care produc blocaje mentale când sunt strigate. Cuvinte ca: „rasism, extremism, antisemitism, negaționism, misoginism, xenofobie, homofobie, intoleranță…” sunt arme letale, stigmate, care pot băga la închisoare sau pulveriza social pe cel căruia i s-ar lipi asemenea ștampile. Efectul lor e să blocheze în fașă orice discuție pe subiecte delicate în societate, pentru care nu mai e nevoie de contra-argumente, pentru că sunt tabu-uri ale omului modern.

Acele tabu-uri au fost instituite în siajul celui de-al doilea război mondial și menținute opt decenii după sub forma unor vestigii penale ale acelei stări de război. După același raționament după care pacifiștii sunt reduși la tăcere în timpul unui război. Învingătorii (coaliția formată din democrațiile capitaliste și totalitarismul comunist) au decis că există idei periculoase, pentru că ar fi fost și ale părții învinse. Iar omenirea trebuie să rămână vigilentă pedepsind acele idei, ca să nu existe o întoarcere a învinșilor.

„Narațiunea rusă” e o unealtă intrată doar de câțiva ani pe lista jaloanelor mentale, necesare pentru a fi tolerat în societatea civilizată. Cel puțin în emisfera euro-atlantică. Dar ea moștenește aceeași schemă propagandist-mitologică, pornind de la câteva axiome:

• Putin e Hitler. Oricine luptă împotriva lui e o persoană virtuoasă, care luptă pentru democrație, drepturile omului și libertate.
• Oricine are ezitări și ar încerca negocieri de pace, e Neville Chamberlain. A căuta pacea, ne duce prin slăbiciune și naivitate spre un război mai mare în viitor.
• Rusia e răul geopolitic suprem, un regim autoritar, despotic, sub conducerea unui scelerat, cu care nu se poate trata.
• Orice există în Rusia e contrar valorilor noastre europene de progres și democrație.
• Niciun sacrificiu nu e prea mare pentru a stăvili acest imperiu malefic în expansiune, care ne va înghiți pe toți, dacă nu luptăm acum contra lui.

Nici tabu-urile celelalte nu au rămas la definițiile lor de la jumătatea secolului trecut. Ci au cunoscut transformări majore, prin extensie. Dar „narațiunea rusă” vădește o capacitate considerabilă de a acoperi zone mentale tot mai mari.

Astfel, nu doar criticile la adresa înarmării sau susținerii Ucrainei cad sub spectrul ei neprecizat. Dar uneori și criticile la cum sunt guvernate țara, Uniunea Europeană, Statele Unite. Sub umbrela ei pot fi respinse ca intolerabile: naționalismul, suveranitatea națională (absolut paradoxal în contextul unei mobilizări patriotice de război), conservatorismul religios, euro-scepticismul față de federalizare.

Așadar, „narațiunea rusă” nu are o definiție precisă, ci una fluidă. Care poate acoperi orice abatere de la linia guvernamentală, de la programul globalist al dizolvării națiunilor, al deschiderii granițelor, demitizării istoriei naționale, al transformării mentalităților. Ștampila a fost pusă unor lideri și partide întregi, numite de presă „pro-ruse” fără cea mai vagă dovadă, chiar în ciuda multiplelor dovezi de obediență afirmată către SUA și Israel, ca în cazul liderilor AUR, a lui Călin Georgescu sau George Simion. Nimeni nu poate preciza cât de vibrantă trebuie să fie afirmarea supunerii față de țări din Vest, ca să te califici în cealaltă tabără, bună, care nu e „pro-rusă”.

povestea citatului

Am pornit articolul cu un motto, fără să spun al cui e. Citatul e relativ faimos, și e uneori atribuit eronat șefului propagandei germane, Joseph Goebbels. Pasajul apare în cartea unui psiholog evreu american, Gustave Gilbert, care a fost adus să discute cu liderii celui de-al Treilea Reich arestați în procesul de la Nuremberg.

Le-a administrat și teste de IQ, în care toți depășesc media actuală a Germaniei, de 100 de puncte; cel mai puțin reușind ziaristul Julius Streicher, 106. Nu mai puțin de 15 s-au situat peste nivelul de „geniu” de 125. Între ei: Alfred Roseberg, Albert Speer, Joachim von Ribbentrop, Hermann Goring (138). Iar cel mai mult, 143 de puncte, a atins conducătorul băncii centrale dinainte și din timpul lui Hitler, Hjalmar Schacht, care putea să intre și în Mensa cu scorul ăsta. (Cel căruia unii îi atribuie un „miracol economic” a fost achitat în procesul de la Nuremberg, dar rejudecat ulterior cu același rezultat.) Desigur, testele de acest tip pot fi eronate, irelevante, scalele s-au mai schimbat în timp și oricum nu înseamnă nimic în raport cu faptele rele ale cuiva. În contextul nostru sunt relevante eventual ca indiciu că autorul, Gustave Gilbert, se străduia să facă o evaluare științifică, fapt ce ar da credibilitate citatului.

Psihologul atribuie acele fraze lui Hermann Goring, numărul doi în Germania anilor 30. Doar că nu avem nicio dovadă că Goring a spus cu adevărat acele lucruri, în exact acea formă, fiind între cei care s-au sinucis în detenție, pe durata procesului de la Nuremberg, cu ani de zile înainte să apară cartea. Atât testele, interogatoriile și presupusul interviu s-au petrecut în captivitatea aliaților, care îi țineau cu lumina aprinsă și noaptea, sub supraveghere constantă. În alt lot de inculpați din acea serie de procese, anchetatorii au recurs și la metode de tortură consacrate.

Deci trebuie făcută această precizare de context, că pasajul ar putea fi autentic, o mărturisire făcută cinic de un lider nazist, despre cum masele pot fi mișcate să susțină un război. Sau ar putea fi o ficțiune literară, ori ușor modificat pentru a fi inclus într-o carte de propagandă post-belică, pasajul fiind reluat în numeroase filme în deceniile trecute. În acest caz, ar fi o propagandă post-belică, prin care învingătorii își acoperă propriile crime, cum ar fi bombele aruncate asupra civililor din Dresda, Hiroshima și Nagasaki.

Putem observa că în acel citat, psihologul-romancier Gustave Gilbert contrapune regimurilor totalitare modelul statelor democratice. În ele, populația ar avea o voce, pentru că e democrație reprezentativă și Congresul votează dacă să declare război. Vedem că așa ceva nu mai e de actualitate. Președinții Statelor Unite și-au făcut un obicei din a porni războaie fără a mai trece prin Congres. Dacă în dezbaterea publică nu mai ai voie să exprimi opoziția față de un război sau față de înarmare, dispare acea voce a cetățeanului în fața autorității, care ar diferenția democrațiile de dictaturi.

Imediat după război, mari psihologi sociali ca Walter Lippmann, practicieni ca Edward Bernays au vorbit de „manufacturarea consimțământului”. Adică, metode subtile de a induce maselor o opinie dorită de sus, prin manipulare. Tema a fost reluată critic și de alt lingvist evreu Noam Chomsky, de pe pozițiile stângii americane. În acest caz, contrastul între acele două tipuri de societăți n-ar mai fi la fel de flagrant, ca în dialogul din motto. Adică, societățile capitaliste ar folosi și ele o mașinărie de propagandă, care ghidează curentele de opinie și descurajează disidențele, inclusiv prin auto-cenzură.

situația României

Observațiile de mai sus se pot face despre orice societate contemporană. Poți suspecta că există atât opinii personale în orice direcție, și altele induse în mod organizat pentru susținerea unui război, a unui model politic sau ideologie. Ce e special la cazul nostru, e că suntem o țară mică în vârtejul ciocnirii unor țări de dimensiune continentală, care pot produce și arme și idei în cantități mult mai mari decât producem noi.

Dramatic la situația noastră e că suntem pregătiți pentru un război, care nu e al nostru. Situație în care a ne recupera libertatea de a ne spune gândurile nu mai e un moft, ci o problemă de supraviețuire. România nu poate câștiga un război contra Rusiei și e datoria celor care insistă pentru atitudinea belicoasă să spună măcar ce am putea câștiga, în cel mai optimist scenariu de confruntare.

Trecerea Germaniei de la industria civilă la industria de război sună ca un adevărat proiect de țară. Iar Comisia Europeană trasează acest plan pentru întreaga Uniune Europeană. Dar, cu precădere pentru „țările din flancul estic”, în care România e vârf de lance. Ironic, nici măcar Europa nu poate spune că e războiul ei. Dacă ar fi vrut, Germania putea să nu mai construiască sau să nu mai comande gaze prin conducta Nord Stream. Alții au bombardat-o și nu în interesul ei.

Războiul e unul în care Europa și mai ales Europa de Est sunt sacrificate pentru un război prin intermediar, într-o schemă gândită de elite de la Washington și elite transnaționale, interesate în resursele de energie din Rusia și Golful Persic, ca bază pentru sistemul monetar. E văzut pe „tabla de șah” ca etapă intermediară în marea confruntare între cele două super-puteri mondiale, SUA și China. Deci e foarte departe de nevoi interne ale societăților europene.

Vedem că Europei și mai ales țărilor mici li se cere să impună un embargou Rusiei. În timp ce Trump își poate afișa prietenia față de Putin. Și poate pune pe pauză embargoul, lăsând vasele rusești să ducă petrol cât e blocată strâmtoarea Ormuz.

Din octombrie 2024, România a trecut oficial la un regim semi-democratic, în care candidații sunt filtrați de Curtea Constituțională. Am făcut aceste remarci atunci, când am comentat detaliat motivarea CCR pentru eliminarea Dianei Șoșoacă din cursa prezidențială. Semnificațiile erau greu de ocolit și făceam o comparație tocmai cu sistemele parțial democratice din Iran și Rusia. În ambele locuri se țin alegeri. Dar există un nivel superior, cu un conclav format din teologi musulmani sau (e de presupus) ofițeri KGB, care pot decide să elimine un competitor din rațiuni religioase sau de stat. (Cazul opozanților ruși suspectați că fac jocuri occidentale e în oglindă cu al celor din Occident acuzați de simpatii pro-ruse.)

Diferența e limpede. În timp ce acolo sunt motive interne, la noi, motivele invocate de CCR țin, în fond, de interesele altor grupuri decât românii înșiși. Astfel au apărut între motivele de decădere din drepturile cetățenești vizitarea ambasadei Rusiei. Care funcționează legal și are interacțiuni cu alte oficialități ale statului, inclusiv cu președintele, care primește scrisorile de acreditare. Curtea îngăduie prezența altor politicieni la ambasade occidentale și nu are o problemă cu propaganda acelor state prin ONG-uri și trusturi private sau de stat.

România nu are un proiect echivalent celui de înarmare. Să zicem că investim 16 miliarde în industrializare, în irigații, colectarea și procesarea recoltei agricole. Nici în pregătirea unei generații tinere, al cărui șomaj se apropie de o treime. Nici în pregătirea pentru incertitudinile inteligenței artificiale și automatizării. Proiectul militarizării societății e venit din afară în absența unui obiectiv intern. Riscurile pe care le comportă sunt prea mari să fie nedezbătut de societate, sub presiunea creată de intimidare cu stigmatul „narațiunii ruse”.

Dacă oamenii sunt considerați incapabili să discearnă singuri între versiuni ale realității, nu poate funcționa nici principiul democratic că pot înțelege realitatea suficient de bine, încât să poată vota în cunoștință de cauză dintr-o gamă de propuneri.